Fabrica de succes solitar

 Fotbalul se explica singur.  Steaua a terminat dezastruos comparatia cu echipele de varf ale Europei, iar acest raport e masurat strict si clar: 1-7, in dubla de la Bucuresti, cu Lyon si Real. Tot ce e de spus despre capacitatea de joc si adancimea profesionismului se gaseste in acest scor, care nu fixeaza o infrangere, ci un decalaj dramatic. Insa tot fotbalul are capacitatea derutanta de a-si complica si chiar contrazice masuratorile cu un brau fosforescent de fantasme si interpretari. Cu alte cuvinte, realitatea substantiala reflectata in scor nu e niciodata suficienta si nu pleaca singura din stadion. Meciurile Stelei s-au oglindit in societate si au luat de acolo o coloratura curbata, un abur superstitios, o pacla protectoare care ascunde si micsoreaza realitatea. Fotbalul adjudecat in teren a incaput, adica, pe mana culturii populare. Uneori, operatia n-are efect si asta se intampla acolo unde culturile populare nu sufera de presiunea revanselor sau a iluziilor, adica in teorie si numai in teorie. In rest, fotbalul incheie fiecare meci, insotit de o rastalmacire populara, mai mult sau mai putin vinovata. Arsenal -FC Porto, in Liga Campionilor, e un caz aproape indiferent. Emotia vine, atat cat vine, din ciocnirea de palmaresuri, iar asta e putin. Fabrica de mituri si interventia deformanta a simtamintelor populare au nevoie de o scanteie mult mai puternica. De obicei, ea scapara hranita de o nevoie adanca de recunoastere sau de presiunea unui handicap. Cu asta ajungem la suita de comportamente stranii si deviante reparatorii care au inecat complet meciurile Steaua-Real.

Fantasma antiseism

 In tur, la Bucuresti, reactia a inceput inainte de meci. Aparitia  Realului a fost vestita si prevestita cu jerba legendara care anunta un meteorit sau sosirea conchistadorilor zeificati instantaneu de bastinasii coplesiti. Presa a intrat intr-o vibratie deliranta si a calculat averile cumulate ale jucatorilor, cifra de afaceri a clubului si costul unui mic dejun, se intelege supranatural, de vreme ce a fost comandat de o patrula extraterestra. Real a sosit, a jucat si a plecat, fara sa fi fost prezenta cu adevarat. Imaginea si reflectarea ei in minti inflamate de provincialism au inlocuit echipa. Fotbalul s-a petrecut repede si fara dubii. Steaua a fost departe, mult prea departe de stiinta si forta de joc a unui adversar imposibil. Insa lumea din jur, suflarea si opinia populara au incercat si au reusit sa evite faptele stricte. Aparitia Realului la Bucuresti a fost impachetata si transformata intr-o victorie, dupa modelul micilor amploaiati care extrag un triumf din vizita pe care seful cel mare o face fiecarui subordonat, o data pe an, pentru ca asa cere eticheta companiei. Sau sortii care au dictat componenta grupelor Ligii Campionilor. Steaua-Real: 1-4 abia daca a fost inregistrat in termenii seismici fixati de scor. Lumea romaneasca si-a incordat fantasmele si a organizat o plasmuire care trimite direct in secolul al XIX-lea, in vremurile care salutau febril, cu o reverenta infiorata, aparitia tenorilor italieni scapatati sau a comediantilor parizieni de bulevard. Diferenta e ca Real nu e o improvizatie obosita, ci o putere autentica. Asemanarea vine din provincialismul nevindecat, dupa 150 de ani. In tur, ne-am simtit vizitati si, prin asta, legitimati, inclusi intre lucrurile care conteaza. In retur, pe Santiago Bernabeu, iluzia fabricata in primul meci si-a consumat consecintele. Productia de iluzii a mers pana la capat, pe un traseu de mult cunoscut. Asa cum era de presupus, presa si imaginatia populara au livrat unul dintre alibiurile tipice ale esecului romanesc: ideea eroismului zadarnicit de soarta. Damnatiunea.

Ambuscada

 Premiza acestei fabricatii intense e amnezia autoimpusa. Pentru asta e nevoie ca toata lumea sa uite, sa ignore cu buna stiinta realitatea elementara:  Real era deja calificata si, ca orice buna echipa profesionista, a redus obiectivele meciului cu Steaua la o victorie fara angajament. Lyon a facut, in paralel, exact acelasi lucru, contempland aproape inactiv o victorie datoare sa se infatiseze cumva, in meciul cu Dinamo Kiev. Nu e o asteptare nemotivata. De regula, intr-un meci marcat de un decalaj masiv, echipa net superioara castiga aproape fara sa joace. Evenimentele iau forma dorita, cel mai adesea pe erorile unui adversar care nu e pregatit pentru meciuri de mare nivel si greseste grav, de cateva ori in 90 de minute. Nu neaparat printr-un autogol, dar, de multe ori, printr-un autogol. Eroarea lui Nicolita n-a fost ghinion pur, ci una din acele fisuri prin care razbate, pana la urma, diferenta de statut intre echipe. Presa si imaginatia colectiva au pornit meciul de la ideea complet iluzorie ca Real va juca "full force". Nu intamplator. Caci acest gen de atitudine nu e rodul naivitatii, ci manifestarea unei premeditari psihice elaborate si nedemne. Publicul stie, de fapt, ca meciul nu mai are miza, ca adversarul se prezinta in relache, dar refuza sa admita starea de fapt si isi impune ideea ca jocul se va desfasura in conditii normale de competitie. Cand aceasta mica ambuscada da roade, publicul proclama prompt o legenda: Steaua s-a batut exemplar cu "galacticii", suntem egalii, mai saraci si cu atat mai merituosi, ai Europei, Americii etc. Daca, insa, echipa, odrasla trimisa la oras sau statul insusi, examinat de istorie, cad, dandu-si in petec, opinia publica descopera, imediat, rolul sortii, al ghinionului sau al conspiratiei. De aici productia poematica de care s-a trezit inconjurat Banel Nicolita imediat dupa ce a reusit un autogol stupid si accidental ca toate autogolurile. Steaua s-a intors acasa escortata de un eroism fabulos, intr-un razboi pierdut numai si numai dupa ce adversarul s-a aliat cu sansa si a devenit supranumeric. Realitatea de fapt a fost 1-5 dupa 180 de minute. Dar asta nu conteaza deloc, intr-o lume care are o nevoie disperata de recunoastere si a invatat sa se autosatisfaca prin falsuri, nu prin performanta proprie. Problema nu e fotbalul, ci matricizarea, prelungirea acestui mecanism de autovalidare solitara, in toate formele si testele vietii sociale romanesti. Succes competitiv? Nu, multumim, ni-l putem fabrica si singuri.