Fara rugby(mai comod, mai simplu, mai local)

De neimaginat? Ei bine, Argentina a batut Anglia, pe Twickenham. 25-18. Unde Anglia e tara fondatoare si campioana mondiala en titre a jocului pe care l-a fon­dat, iar Argentina e copilul fotbalului, si nu al rug­byu­lui, pe care l-a importat, spre distractia claselor avute, iar nu spre practica populara. Cum a fost? Habar n-am. Am vazut meciul, fara sa-l remarc. Il întelesesem dupa ultimele 6 înfrangeri consecutive ale Angliei. Era clar ca istoria pandeste, asa cum obisnuieste, la subtierea im­periilor. Argentina e o “emerging market”, o America de Sud care ocupa locul pe care l-a ravnit si amenintat odi­nioara Europa de Est. Mai precis si mai amar, Ro­ma­nia. Intre timp, Romania a disparut din rugby, pla­ca­ta de o stramutare totala de valori si energii pe care o numim tranzitie, fara sa-i putem preciza directia si idea­lurile. Argentina, mai cuminte, desi mare si ne­mis­ca­ta prietena a isteriei, a facut o cursa de rezistenta si re­gularitate, a progresat foarte rabdator si a distrus Anglia pe Twickenham, exact atunci cand cursul istoric al sportului si societatilor cerea ca Anglia sa fie dejucata si distrusa de o echipa care nu sufera de incertitudini si glorie supraponderala. Argentina si-a facut datoria. Atat. E drept, datoria istorica. Dar asta conteaza enorm, pentru ca separa natiunile care pot sesiza, cu ade­varat, sansa de cele care îi întorc spatele, cu o igno­ran­ta sinucigasa. Anglia-Argentina: 18-25, new balls and new times, please!, e de departe semnul seriozi­ta­tii anonime pe care rugbyul argentinian a avut rab­da­rea sa o poarte si sa o hraneasca în timpuri complicate, de foamete si declin, de împrumuturi scadente si neo­no­rate, de anarhie economica si vesnica glorie a fot­ba­lu­lui. Ce e remarcabil în prima victorie a unui “parvenit” pe Twickenham e, de fapt, capacitatea impostorului de a fi consecvent si de a nu lua seama la mersul anapoda al istoriei politice si economice. Argentina a reusit, Ro­ma­nia a început, s-a oprit si n-a reusit. Argentina nu s-a scuzat, Romania invoca, desigur, tranzitia. Ce e înca mai important e rolul fotbalului în mijlocul rugbyului. Ar­gentina e o tara de fotbal în care o secta virtuoasa de atleti îndaratnici joaca rugby. Vulgul si sufletul tarii sunt la fotbal, memoria si aspiratia spre echilibru sunt mici si doar ele se tin de rugby. A fost însa suficient.

In iunie, Noua Zeelanda a jucat la Buenos Aires si nu stie prea bine cum a reusit sa fure victoria. Noua Zee­landa are, peste tot, în lumea rugbyului, forta unei di­leme existentiale: vom supravietui învinsi sau vom su­pravietui complet dezonorati? Argentina a fortat tertul: vor supravietui incomplet onorati. Noua Zeelanda, echipa care socheaza si se face nevazuta în drum spre urmatorul macel, a plecat de la Buenos Aires cu o senzatie acuta de nou: cineva a rezistat si a pus pro­ble­me. Urmatoarele meciuri aveau sa aduca lamuririle cerute. Argentina a aparut pe Twickenham si a dez­min­tit ideea dupa care Anglia e inatacabila, din afara tra­di­tii­lor sacre care spun ca aristocratia rugbyului e ne­mis­ca­ta si nemiscabila de o suta si mai bine de ani. Noua Zeelanda a aparut la Lyon, a trimis marea echipa de fotbal locala si supraeuropeana într-o pauza de o etapa si a anihilat Franta, într-un meci de-a dreptul tra­gic prin severitatea sentintei: 47-3. N-a existat nicicand o Franta atat de umilita si neputincioasa pe un teren de rugby. Cand o echipa de traditie imperiala pune în joc toate formele de seductie ale jocului la mana si pare, totusi, penibila, ca o trupa de începatori nedeprinsi cu rigorile barbatesti ale rugbyului, e clar ca ceva s-a schimbat: Franta. Sau trebuie reconsiderat: istoria. Ce alegem? Amatorii de sport pot alege reamenajarea Frantei. E prea putin. Amatorii de sport, ca indice de evolutie a vietii societatilor, vor spune: istoria. Si au drep­tate. Ceva din suflul primar al rugbyului de casta anglo-francez s-a pierdut definitiv în ultimii 3-4 ani, pe ma­sura ce societatile gazda au început sa tremure de ne­sigurante si incertitudini masive: pesimism demo­gra­fic, declin economic, absenteism politic. Ceva imperios, iritant si revizionist pandeste rugbyul, ca ultima reduta a sporturilor înca nealiniate la democratia dezordonata, la spiritul miscarilor si schimbarilor de distributie si populatie, în jocuri si societati. Acest suflu inexplicabil si ireverentios a rasturnat ierarhia rigida a rugbyului si a însotit victoria argentiniana pe Twickenham. In acelasi timp, la Lyon, Noua Zeelanda parafa cutremurul demonstrand ca mutatia e reala: echipa care a rezistat si a castigat in extremis la Buenos Aires a trecut Franta pe sub toata lungimea senilelor. De ce ne intereseaza aceasta complicatie revolutionara, într-un joc exotic, pe care nu-l mai atesta, în Romania, decat arhive ne­cer­cetate?

Pentru ca acolo ar fi fost locul nostru. Pe Twicken­ham. Cu o victorie istorica, senzationala si disruptiva îm­potriva Angliei. Acum 20-25 de ani, eram aproape pre­gatiti pentru asa ceva, dupa care un dor nebun de fenta si inconsecventa a mutat tot ce era buna crestere si energie în fotbalul duratelor imediate. Rugbyul, jocul con­structiei geometrice si al caracterului nenegociabil, a fost abandonat si s-a stins. Lectia e clara. Am pierdut un loc între cei ce vin cu o opera serioasa în sport pen­tru ca nu ne-am mai împacat cu postura argentiniana de carausi harnici si nerasplatiti. Societatea cedase în­tre timp la tentatia succesului imaginar pe care fotbalul continua sa o mimeze. N-am desavarsit rugbyul pentru ca n-am mai vrut sa desavarsim nimic. În general si în par­ticular.

Duminica trecuta, intr-un meci care n-a interesat, n-a provocat nici macar prima silaba a unui comentariu si, prin urmare, n-a existat: Scotia - Romania: 48 - 6.