Farmecul regăsit al parabolei

Într-o scrisoare către Constantin Noica, inclusă în Epistolar, Andrei Pleşu vorbea despre nevoia unui raport proaspăt cu tematica spirituală, despre inventarea „unei noi stilistici edificatoare“. Volumele Despre îngeri şi Parabolele lui Iisus sunt parte împlinită din acest proiect.

A veni cu interes filosofic în faţa pa­ra­bo­lelor evanghelice e, în spaţiul românesc, un lucru nou. A le privi ca mod prin care un adevăr de necuprins se propune in­te­ligenţelor noastre mărginite şi diverse înseamnă să re­dai parabolelor farmecul in­telectual, să le regăseşti dem­nitatea cognitivă, ra­fina­men­tul cu care ele pot atra­ge spre o înţelegere trans­for­matoare. Cartea lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, asta face în primul rând: ne ara­tă că parabolele ţin de cu­noaştere.

Ceea ce am spus nu ar fi just fără câteva precizări. Cunoaşterea despre care e vorba în Evanghelie şi, în genere, cunoaşterea religioasă nu se mărgineşte la învăţătură teoretică, la demers speculativ. Ea tinde să antreneze toate facultăţile omului, să de­vină existenţă orientată. E o cunoaştere la care participă, idealmente, întregul fi­inţei: fapta, reflexivitatea, intuiţia in­telectuală. Iar acest întreg e amplificat, transformat de raportul cu ţinta care îl ori­entează, care lucrează asupra lui. Cât des­pre interesul filosofic, înţeleg prin el acea cercetare metodică şi îndrăzneaţă cu care filosofia, la începuturile ei, cupla o miză existenţială. Ca filosof creştin, Andrei Ple­şu vine în faţa textului evanghelic cu dis­ciplina de studiu, interogaţia inventivă şi li­bertatea riguroasă a intelectualului an­gajat faţă de obiectul cercetării lui, angajat faţă de Adevăr.

Astăzi nu mai percepem de obi­cei prospeţimea cognitivă a pa­rabolelor. Dacă mai pomenim din când în când vreo frântură din ele, o facem ca să ilustrăm cu o vorbă veche teme de morală curentă. „A nu îngropa talantul“ vrea să zică să nu-ţi nesocoteşti înzestrarea, oricare ar fi ea. „Bunul samaritean“ a devenit o em­blemă a filantropului. Cât despre discursul eclezial, el prezintă de multe ori para­bo­le­le ca pe nişte procedee sigure ca să ajungi la un rezultat asigurat. Fără doar şi poate, în Biserică, Împărăţia e întrucâtva deja pre­zentă, a venit şi vine, ne cuprinde în lo­gica ei eliberatoare. Dar aşa cum o în­fă­ţişează cateheza curentă, Împărăţia pare la îndemână; parabolele îţi spun cum să te porţi frumos ca să beneficiezi de ea.

Enorma tensiune verticală între Logosul di­vin şi logosul uman, încapsulată în pa­rabole, ne scapă. Nu le mai percepem aces­tora forţa explozivă, detenta metafizică. Adevărul ca poveste porneşte tocmai de la această tensiune, de la transcendenţa tare şi totuşi participabilă a ţintei. Parabolele se construiesc ca naraţiuni ale cotidianului în care radiază – cu alteritatea ei pu­ter­nică – o ordine de dincolo de lume. Cartea se referă întâi la logica acestei stranii com­poziţii. Apoi exegezele fine, slujite de o sa­vuroasă scriitură, se concentrează pe „aici“, pe condiţia noastră asupra căreia cade me­sajul divin, pe harta atitudinilor umane fa­ţă de acest mesaj. Căci dacă Împărăţia sca­pă puterilor noastre actuale de înţelegere, ele pot totuşi să-i primească mesajul şi se poziţionează felurit în raport cu verticala lui. Prin interpretarea unor grupuri de parabole, e desfăşurată o analitică privind strategia divină a comunicării de Sine în dialog cu o „analitică a receptivităţii“ uma­ne. Extrase din substanţa parabolelor, aces­te tipologii sunt reaşezate şi co­men­tate în lu­mina textului evanghelic. Care le arată ca pe nişte ti­pologii în miş­care, ori­en­ta­tive, niciodată crispate în­tr-un set de re­guli. „Scan­daloase“ pentru cugetele ins­talate în rutină şi su­ficienţă, dislocante, vec­to­riale, ele au sur­prin­ză­toa­rea maleabilitate, spu­ne An­drei Pleşu, de a îm­bră­ţi­şa eficace particularul fie­cărui caz şi context de via­ţă. Construită pe tensiunea între geometria tipologică şi graţia im­pre­vizibilă a Logosului, cartea este ea însăşi un exemplu de gândire vie, riguroasă şi caldă, atentă să depăşească limitele, să ră­mână în mers.

Faţă de text, interpretarea se comportă în aceeaşi măsură cu îndrăzneală şi su­pu­ne­re. Îl ascultă cu grijă, cu respect inte­ro­gativ şi elan exegetic, la care se adaugă sal­vele de umor critic faţă de hermeneutica inadecvată, bătătoare de câmpi socio-cul­turali şi ideologici. Li se pune parabolelor întrebarea despre stilul lor, li se cere să definească acea subtilă articulare între imediateţe şi inefabil care le este proprie. Interpretarea urmăreşte intenţia fiecărei parabole, dar se dezvoltă liber pe direcţiile ei de înţeles. Recurge constant la termenii greceşti, descoperind astfel ascuţimi de sens, diferenţieri, ritmuri semantice pe ca­re adesea traducerile le-au tocit (de pildă, acel crescendo al ipostazelor copilului: ne­pios, paidion, teknon, hyios, din cap. 4). Sunt recuperate nuanţe, legături, pierdute de comentariile curente. Astfel, textul în­suşi apare cu un spor de culoare, de pre­cizie, de expresivitate.

Alături de respectul faţă de intenţia tex­tului, ceea ce domină interpretarea este grija de a citi parabolele împreună, în ţe­sătura de ansamblu a textului biblic, cu luminile, contrastele, tensiunile între ele. Iar această lectură globală demonstrează convingător că parabolele sunt un mare ins­trument de dislocare din gândirea se­den­tară, că îndeamnă energic, necruţător conştiinţa spre autorafinare. La capătul lec­turii, vectorialitatea lor nu mai este doar cea acceptată din principiu: că ele ara­tă spre eschaton. Devine evidentă vec­torialitatea lor funcţională: te fac să-ţi pierzi pământul de sub picioare, împing spre o gândire dispusă să se răsucească, să întoarcă lucrurile pe toate feţele, să le integreze unei logici dinamice, îmbogă­ţi­toare.

Încă ceva frapează în stilul întregii cer­cetări, anume recursul constant la sim­bolismul spaţial. Nepândit nicio clipă de alegorie, e un simbolism care „funcţionează“, făcând să comunice convingător peisajele sensibile şi cele spi­rituale, geometria vizibilă şi „geometria“ înţelesurilor. Raportul între exterioritate şi interioritate, de pildă, poate caracteriza - într-o progressio harmonica - logica în­săşi a parabolei, demersul hermeneutic, si­tuarea omului în real, economia christică, destinul complet al lumii. Tot aşa peisajul în care Iisus îşi rosteşte pildele, mişcările şi situarea lui în spaţiu sunt propuse, fără urmă de alegorism, ca imagini pentru vastul traseu al Logosului întrupat, pentru o tipologie a gândirii, pentru modulaţiile relaţiei între noi şi El. Verticala, orizontala şi centralitatea, închisul şi deschisul, ex­tensiunea şi înălţarea lucrează viu pentru a caracteriza o topologie a sensurilor chris­tice şi a responsabilităţii umane faţă de ele. Or, a desena, urmând textul evan­ghe­lic, acest spaţiu de sens, cu direcţiile lui esenţiale, structurante, e de două ori pre­ţios. Întâi, fiindcă se recuperează astfel ima­ginea realului ca univers, în care uni­tatea şi libertatea coexistă, vertebrate de geometria sensurilor crucii. Apoi, fiindcă, a pune lucrurile „în spaţiu“ înseamnă să-ţi fixezi atenţia pe substanţa exemplară a parabolelor, pe ceea ce face rostul lor oriunde şi oricând. Valorifici „compoziţia locului“ calitativ în care se petrec aceste întâmplări exemplare. Ieşi din mobilitatea condiţiei curente, pentru a te fixa în faţa prezentului lor de sens, pentru a încerca să intri în structura lor, în amplitudinea înţelesurilor pe care le cuprind. Or, de multe ori, creştinismul a fost tentat să-şi caute specificul (şi prestigiul) în isto­ri­ci­tatea sa. Metabolismul credinţei şi des­ti­nul creştinismului au fost judecate adesea după reuşitele în istorie, după categoriile istoriei. Se poate ajunge, la limită, până la caricatura lecturilor înecate în istorie, de pildă până la acea hermeneutică deviată de care autorul face un haz irezistibil în capitolul final.

A pune lucrurile „în spaţiu“ nu înseamnă a eluda dimensiunea istorică a creş­ti­nis­mului, a-l concepe ca strategie eva­zio­nistă, ca spiritualitate descărnată. Nu. În­seamnă că dimensiunea lui istorică, res­ponsabilitatea lui faţă de istorie decurg din întâlnirea personală (şi comunitară) cu sensurile Logosului întrupat. Iar ele trimit către „polul plus“ al realului, la ca­re e de referit şi dimensiunea istorică în im­portanţa, dar şi în relativul ei.

Alături de simbolismul spaţial, la fel de viu e interpretată si­m­bolica elementelor şi a făp­tu­rilor cosmosului, atât de pre­zente în parabole. Accentul pe acest dublu simbolism, printre altele, situează exegeza departe de orice notă măr­ginit antropologică, de orice înclinaţie psihologizantă. Tipologia sufletului şi a ati­tudinilor sale e cercetată dincolo de ni­velul individualului, e condusă la nivelul unde se face auzit acordul între suflet şi marele organism al lumii, în universal. E integrată în marea aventură a Uni­ver­sa­lului concret.

La aşezarea interpretării în aerul uni­ver­salului contribuie, de asemenea, refe­rin­ţele concordante sau lămuritoare din alte teritorii: parabole iudaice şi motive heide­g­geriene, teme ale misticii sufite sau ale metafizicii indiene. Contribuie şi critica acelor interpretări care recodifică pa­ra­bolele în termeni dogmatici, făcând din ele simple scheme catehetice sau con­fe­sionale. Dacă în parabole vorbeşte Logosul divin, interpretarea îi respectă universalul viu. De asemenea, îl respectă ca Logos, ca principiu al limbajului. Bogăţia limbii ro­mâne, puterea ei de expresivitate fac, în această carte, o reverenţă Logosului. Îi răs­pund.

Într-o scrisoare către Constantin Noica, in­clusă în Epistolar, Andrei Pleşu vorbea des­pre nevoia unui raport proaspăt cu te­matica spirituală, despre inventarea „unei noi stilistici edificatoare“. Volumele Des­pre îngeri şi Parabolele lui Iisus sunt par­te împlinită din acest proiect. //

// ANDREI PLEŞU

// Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

// Humanitas, 2012