Fascinanta istorie a Marsiliei

La 25 mai 2024, am luat vaporul care asigură legătura între vechiul port al Marsiliei și insulele If și Frioul. Prima oprire am făcut-o la Chateau d’If, unde m-am amestecat într-un grup de turiști francezi, cărora o tânără ghidă le explica istoria locului. „Știți, aici obișnuiau să vină turiști și să întrebe unde era celula lui Edmond Dantès, nu-și dădeau seama că totuși acesta era un personaj ficțional, atât de bine și-a scris romanul Dumas.” La plecarea din muzeul-închisoare-castel ne-am oprit câteva minute în magazinul cu suveniruri, unde am fost atras imediat de un volum subțirel, cu titlu incitant (Marseille ou la mauvaise réputation^[1] de Olivier Boura – numai 9 euro!). La casă, dând să plătesc, vânzătoarea, citind titlul, mi-a spus șugubăț – „Aha, deci vreți să știți de ce avem un renume prost?” „Aveți totuși, aveți unul”, i-am răspuns încurcat. De fapt, eram doar curios.

 Marsilia este nu numai cel mai mare port al Franței, ci și cel mai vechi oraș din Hexagon, fiind întemeiat de coloniștii greci din Phocia cu numele de Massalia, în secolul al VI-lea î.Hr. (!!)^[2]. Phocia era un polis elen din Asia Mică. Herodot îi desemna pe phoceeni drept excelenți marinari, fiind primii greci care ar fi efectuat călătorii maritime de lungă durată, asta acum două mii cinci sute de ani. Sunt aceiași eleni care au fondat Adria, care a dat numele Mării Adriatice. Phoceenii au explorat și coastele Sardiniei, Corsicii și chiar Spaniei.

 Trecând peste multe secole de istorie frământată din Evul Mediu (orașul a fost atins de Ciuma Neagră din 1347 și a fost asediat și distrus de catalani în 1423 – probabil de aici numele celei mai cunoscute plaje din zonă, cea a catalanilor, plajă cu nisip fin, dar departe de cele elene), remarcăm că secolul al XIX-lea a fost apogeul dezvoltării orașului, din punct de vedere economic, comercial, industrial, Marsilia era primul port al celui de-al doilea imperiu francez, poarta spre Orient a Franței. Despre Marsilia au scris Chateaubriand (nu i-a plăcut, iar comparația cu Bretania natală i-a fost complet defavorabilă Marsiliei), Lamartine, care iubea portul, iar când a fost admis la Academie a recitat o „Odă Marsiliei”, în care o compară cu o poartă sudică a Franței, frații Goncourt, care și ei au fost foarte duri, considerând că Marsilia făcea parte din Italia (în care Marsilia nu a fost niciodată, spre deosebire de Nisa – Nizza), „Marsilia încă este Italia. Pe un afiș de pedichiură se vede și imaginea Fecioarei. Acest Midi al Franței este de fapt o Italie ratată”. Pentru Stendhal, „marsiliezul este franc și chiar nepoliticos; spune ce crede chiar dacă ceea ce crede nu este politicos”. Iar pentru Victor Hugo, în 1847, marsiliezii sunt bogați și vorbesc în dialectul lor.^[3] În 1844, a fost publicat pentru prima oară romanul „Contele de Monte-Cristo” de către Alexandre Dumas (tatăl), care va cunoaște un succes imens în epocă și mult după. Chiar dacă Chateau d’If, celebra închisoare de unde evadează Edmond Dantès, se află în largul portului, Marsilia nu are o imagine clară în carte. În 1867, tânărul Emile Zola a publicat în ziarul „Le Messager de Provence” foiletonul „Les Mysteres de Marseille”. Tânărul (viitor) mare scriitor reconstituia un univers populat de oameni de afaceri veroși și semimondeni, care se învârtea în jurul impresionantei clădiri a Bursei și cazinourilor. Zola s-a documentat în Arhivele Departamentului Bouches-du-Rhone, a cărui capitală este Marsilia. Zola a pus bazele atracției altor scriitori, care au trecut prin Marsilia, față de cartierele sărace, periculoase, locuite de prostituate și hoți. Taine descria un oraș dinamic, care pe la 1863 avea deja 260.000 de locuitori. Populația lui creștea anual cu 20.000 de oameni pentru că se dezvoltau industrii noi, oferind slujbe nu numai provensalilor, dar și catalanilor sau piemontezilor. Exista un spirit antreprenorial deosebit, se muncea mai mult decât la Paris, se construiau foarte multe case cu multe etaje, pentru a adăposti această populație tânără. „Marsilia devine Liverpoolul din Midi.  (...) Într-o Franță încă agrară, rutinată, rece, Marsilia singură credea în colonii și capitalism.” Coloniile ofereau resurse nelimitate, dar, în același timp, și o piață de desfacere exclusivă. Francezul tradițional disprețuia comerțul, capitalul, serviciile și transportul, fiind, în esența lui, un reprezentant al vechii lumi agrare. De asemenea, nu putea accepta sau înțelege o climă blândă și călduroasă, în cea mai mare parte a anului, total diferită față de cea din Alpi, Masivul Central sau ploioasa Normandie. Iar de aici nu a fost decât un pas în a-i acuza pe marsiliezi de lene. Pentru Olivier Boura, „omul de pe malurile Mediteranei pare a fi predestinat la inerție și fatalism. Pentru a considera lipsa entuziasmului de a munci drept o crimă, trebuie ca mai întâi să consideri dragostea pentru muncă drept o virtute. (..) Numai eliberați de muncă, grecul, romanul sau marsiliezul se simt cu adevărat oameni. Asta nu înseamnă în mod necesar că fug de efort”. Societatea marsilieză nu se raporta webberian la muncă și la relația pe care ea o are cu prosperitatea. „Aici, sărăcia încă nu este un viciu. Este bine să fii bogat – și să nu vă îndoiți că se face mult pentru a deveni –, dar se estimează că bogăția nu merită să-i sacrifici totul.”

 Istoria contemporană a orașului este parcă și mai zbuciumată decât cea din secolele precedente. În 1943, germanii au dinamitat cartierul rău-famat al Marsiliei, iar locuitorii săi au fost deportați, chiar dacă nu toți făceau parte din rețele de prostituție sau trafic clandestin, mai erau și pescari, funcționari, mici meseriași de origine italiană sau catalană. Acum cartierul Panier este locuit în majoritate de nord-africani și are o reputație atât de proastă, încât sunt unii în Franța care admiră metoda nazistă de rezolvare a situațiilor delicate. Bombardamentul american „orb” din 27 mai 1944 a distrus cea mai mare gară a orașului, punctul nodal al Marsiliei, Gara Saint-Charles, dar a distrus și multe imobile locuite din jur, făcând 1.500 de morți. Marsilia a fost eliberată de Forțele Franceze Libere, în cadrul cărora lupta Divizia 1 Algeriană și trupe marocane, și de Forțele Franceze din Interior, după lupte intense între 21 și 28 august 1944. Divizia 244 de infanterie a Wehrmachtului refuzase oferta de capitulare, dar a fost înfrântă, iar 11.000 de militari germani au fost luați prizonieri. Lupte grele s-au dat inclusiv pentru cucerirea colinei unde se află Catedrala Notre-Dame de la Garde, iar plăcuțele memoriale împânzesc locul, aducând aminte trecătorului de faptele de arme eroice ale combatanților francezi. Păcat că autorul, mai mult ca sigur de origine franco-algeriană (Boura), nu s-a referit mai mult la exodul în masă al picioarelor negre din 1962, Marsilia fiind principalul port unde coloniștii francezi sau francizați^[4] s-au îndreptat, pentru a scăpa de răzbunările sângeroase ale algerienilor arabi. Albert Camus este cel mai de seamă reprezentant în lumea culturală franceză a acestora.

 Originar din Marsilia ar fi și pastis-ul, un lichior teribil și greu de înțeles și băut, am adăuga noi cu răutate, cu miasme de absint și lemn, care se combină cu apa rece și este de origine provensală. Comercializarea legală a început abia în 1932, după interzicerea absintului, fiind produs de Paul Ricard (al cărui nume l-a luat și o marcă faimoasă care a fuzionat cu competitorul său Pernaud, în 1975, apărând marca Pernaud-Ricard). Are un aspect lăptos și era considerată o băutură proletară, care amețește repede, spre deosebire de vin. De asemenea, autorul consideră că și cinematografia franceză datorează mult spiritului vesel al Marsiliei, căci filmografia franceză populară, comediile cu replici pe care toți francezii le știu pe de rost, s-ar fi născut aici. La Marsilia s-au filmat comedii de moravuri, însă succesul acestora s-a întors apoi împotriva orașului-port și a locuitorilor săi, căci ceilalți francezi au luat de bune toate glumele și ironiile din niște ficțiuni, până la urmă. Două sporturi sunt strâns legate de Marsilia, unul în plin regres (petanque), altul devenit o religie și pentru marsiliezi (ușor de ghicit, fotbalul). Echipa locală, Olympique de Marseille (înființată în 1899, cu un motto celebru Droit au but) este cunoscută în toată lumea și a fost prima echipă franceză care a câștigat Liga Campionilor Europeni în noul format, învingând în finală tocmai marele A.C. Milan, care cu patru ani înainte spulberase o anumită echipă a armatei RSR. Ulterior, renumele lui l’O.M. a fost serios pătat de un fel de Gigi Becali avant la lettre, Bernard Tapie (1943-2021), un personaj/om de afaceri extrem de sulfuros și foarte controversat^[5]. Echipa a fost aspru pedepsită, ajungând să fie retrogradată în liga secundă a Franței, la un moment dat. Din păcate, în ultimul deceniu nicio echipă franceză nu poate să facă o concurență serioasă și de durată echipei statului Quatar din Paris, fapt care a cam ucis campionatul francez.

******

1. Arlea, 2022

2. Cazul este destul de similar cu cel din România. Atât galii, cât și dacii nu au construit orașe în sens modern, ci fortificații sau cetăți/dave care oricum au fost distruse de romani, care apoi au reconstruit alături adevărate orașe antice. 3. Patois desemnează un dialect regional.

4. În Algeria franceză s-au stabilit și mulți spanioli sau italieni. Am scris mai multe articole de-a lungul timpului în Revista 22 despre complicatele raporturi memoriale și politice dintre Franța și Algeria, care în momentul de față sunt (iarăși) foarte tensionate.

5. Ambii au făcut un pic, doar un pic, de pușcărie, parcă prea puțin