Pe aceeași temă
Pe un scenariu propriu, impreuna cu o echipa impresionanta, ca si ambianta montarii intr-o imensa hala dezafectata si reamenajata pentru spectacolul invitat deja in tari vest-europene si peste Ocean, regizorul Silviu Purcarete pune la cale o farsa in care tragicul si "carnavalescul" sunt convergente in reflectarea a ceea ce opera lui Goethe ne angajeaza prin poezie si adevar.
Nimic nu se potriveste mai putin aici decat o receptare tip "dare de seama " si este ciudat ca nu putini s-au lasat sedusi de aglomerarea aproape sufocanta a efectelor spectacolului - super, hiperproductie pe durata a numai doua ore -, ajungand chiar sa-l repovesteasca in maniera lecturilor de popularizare. Alte opinii au cazut in extrema relativizanta si sprintara pana la derizoriul pe care-l "condamna" altfel. Sunt doar doua dintre capcanele minutios pregatite tocmai pentru a demonta iluzia complicitatii clasice de dincoace sau/si de dincolo de rampa cu ipostazele ei recurente ce fac obiectul celor mai pedante speculatii livresti. Esafodaj rand pe rand sfaramat si reconstruit prin mijloace despre care se poate spune ca, mimand mimesis-ul, ii imprumuta un sens secund, in multiplicitatea reprezentarilor. Regizorul Silviu Purcarete nu se sfieste sa ne arate fata si reversul aceleiasi medalii, developand "la fata de cortina" angrenajele care le fac posibile. Abordarea e contemporana, stilul - inconfundabil. "Nu cred in natura evanghelica a textului", afirma raspicat intr-un interviu in revista Dilema veche, fara spiritul de fronda intarziata destinat oricum unui public restrans, atasat virtutilor la moda. Mai ales atunci cand este vorba de scrieri din patrimoniul literaturii universale transpuse in montari de referinta, de la 1001 de nopti, tragedia antica, Ovidiu, Shakespeare, Rabelais la S. Beckett, Eugène Ionesco. Peste care s-au stratificat in timp interpretari elocvente in arheologia cunoasterii, alteori doar reflectii conjuncturale - un om de teatru recent pretinzand traducatorului celui din urma o "licenta" in flagranta contradictie cu sensul operei originare. Incat nu ne va surprinde nici nemultumirea unui Peter Brook privitor chiar la "actualizarile" lui Shakespeare in limba engleza, pentru ca suntem deja sub auspiciile oglinzii - artefact si reflexie antropologica analizate pe transversala istoriei de Jurgis Baltrušaitis in al sau Eseu privind o legenda stiintifica - OGLINDA - revelatii, science-fiction si inselaciuni. Ar fi fara doar si poate un punct de plecare in intelegerea unui demers regizoral atipic, pentru ca extrage teatrul din traditionala cutie italiana, refuzandu-si cu toate acestea tentatia "naturalista" in favoarea unei erezii, aceea a unicatului. Imaginarul preia initiativa, indiferent daca spectacolul se desfasoara intr-un decor natural ori, cum se intampla cu acest insolit Faust in deschiderea stagiunii Teatrului National "Radu Stanca" din Sibiu, decupaj axat pe trei motive fundamentale - versiunea lui Stefan Augustin Doinas confera verbului rezonanta memorabila -, in spatiul anume creat intre ziduri de uzina. Fiecare act inchide un cerc spre a descinde in "neprevazut", trucuri consacrate se conjuga cu cele mijlocite de arsenalul industrial manuit fara perdea, o puzderie de semne scenice trimitand la fantasmele trecutului si ipostazele horror de azi sunt repere ale pelerinajului la care suntem invitati. Un univers al metamorfozelor patronate de ironie, unde proiectia Noului Ierusalim va fi substituita pas cu pas de aceea a Noului Iarmaroc. Drama faustica isi gaseste corespondent in magia extravaganta a lui Mefisto (pereche in tetragrama care te intampina din foaier), cel ce da nota acestei "inscenari" scotandu-si limba. Hala Simerom (ei da, in tinsa pe o suprafata de o mie cinci sute metri patrati) devine locul ideal pentru o reprezentatie ce se continua dincolo de scena conventionala, aventura-traseu in universul minunilor prefabricate si masinariilor lor zburatoare - scripeti, macarale, acrobatii cu centura de siguranta -, la festinul spectacolului din spatele spectacolului; imagini video, artificii reale, alteori focuri de paie oferind frumoase piste false amatorilor drumului batut, muzica live in consecventa cu "satanismul" de coloratura ori, pentru norocosi, cate un scuipat improscat de deasupra capetelor in buna maniera a carnavalescului unde "susul" si "josul" sunt inversate iar pe o alta scena, conturata in culorile sublime (analog caricaturalului "sublim," dostoievskian) de rosu-bordo si aur, marele masacru al inocentei desavarseste Noaptea Valpurgiei. Este momentul rinoceritei, prefatat de pactul cu diavolul legendar nascut mai degraba din dedublarea batranului doctor in cautarea timpului pierdut, stapan si sluga a terifiantului bestiar, maimutarind intelepciunea pana la revelatia ca e doar proiectia himerica a celuilalt intr-o lume deja programata. Paradoxul e incitant, accentul din final exprimand stupoarea "intermediarului" farsei universale din care divinitatea s-a retras in misterul fiintei imbratisand suferinta, dragostea, moartea, teme ce se detaseaza pregnant pe fundalul fantast al reprezentarilor extrase parca dintr-o istorie a cruzimii. Ceea ce rezuma prin concretetea detaliilor interogatiile puse in ecuatie de Silviu Purcarete. Decorul monumental poarta semnatura lui Helmut Stürmer, scenograful pentru care teatru inseamna si o opera plastica desavarsita, de altfel unul dintre ultimii mari desenatori. Departe de ilustrativismul functional, el creeaza replici dinamice in interiorul fiecarei montari, din dorinta de a-i surprinde ampla respiratie. Costumele concepute de Lia Mantoc individualizeaza personaje si stari pe o rafinata paleta coloristica, iar constructul vizual al lui Andu Dumitrescu e in aceeasi maniera expresiva un vehicul al ambivalentei. Ca si muzica lui Vasile Sirli, structurata pe arta contrapunctului, lucrare originala integrandu-se viziunii regizorale. Cu protagonisti de talia lui Ilie Gheorghe de la Nationalul craiovean in rolul lui Faust si tanara dar experimentata actrita Ofelia Popii (Mefisto) - remarcabila aici prin mobilitate, joc continut -, sustinuti de intreaga trupa de la Sibiu, spectacolul lui Silviu Purcarete, programat in debutul Festivalului National de Teatru (2-15 noiembrie), anunta o stagiune care promite deja multe surprize. In sfarsit, poate ca se va gasi modalitatea de a invita in turneu la Bucuresti noua productie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Unchiul Vania in regia lui Andrei Serban, pe care o vom comenta intr-un numar viitor.
