Feerie cu stele și călăuze

„Cafeneaua Lună plină nu are un loc fix. Poate apărea în mijlocul unui cartier comercial cunoscut, într-o stație terminus sau pe malul liniștit al unui râu. De asemenea, la această cafenea nu preluăm comenzile clienților. Noi o să vă servim deserturi, mâncare și băuturi alese special pentru dumneavoastră. Dar poate că este un vis.”

Astfel începe romanul Cafeneaua Lună plină de Mai Mochizuki, scriitoare japoneză care a avut mare succes cu cărți electronice și serii de romane în numeroase volume, precum Holmes din Kyoto sau Alice în pădurea din Kyoto, adaptate pentru televiziune și premiate.

 Registrul scriiturii ei se schimbă cu Cafeneaua Lună plină, apărut în 2020, tradus în peste 20 de limbi, după ce încă din 2013, așa cum mărturisește, descoperă și face o pasiune pentru astrologia occidentală. O studiază pe cont propriu, apoi e inspirată de un desen al lui Chihiro Sakurada, care înfățișează o cafenea al cărei proprietar e o pisică. O contactează pe desenatoare și aceasta va crea desenele romanului devenit Cafeneaua Lună plină.

Nu înseamnă însă că romanul, tradus din japoneză de Mihaela Albulescu la Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, are ca miză astrologia occidentală. De altfel, nu trebuie să fii pasionat de astrologie ca să-ți placă romanul lui Mai Mochizuki, are destule alte puncte de atracție.

 Cartea e împărțită în trei capitole, două părți, un prolog și un epilog. Inițial, personajul principal este o femeie de 40 de ani, Mizuki, care a fost învățătoare și scenaristă de succes în tinerețe, până când filmele create după textele ei nu au mai avut căutare. Atunci și-a vândut mobila frumoasă pe care o avea și s-a mutat dintr-un apartament central, confortabil, într-o garsonieră mică și sărăcăcioasă. A continuat să scrie, dar sub nume fals, scenarii pentru o aplicație de dating online.

În zilele monotone ale lui Mizuki apare, prin geamul deschis al balconului, o muzică de pian, „Salut d’amour” de Edward Elgar, iar odată cu ea, o pisică, pe balustradă, care apoi dispare așa cum s-a ivit, misterios. Mizuki nu știe că viața ei se va schimba. Curând, e chemată la o întâlnire cu o regizoare căreia îi trimisese un scenariu. Pentru moment, crede că scenariul ei va fi aprobat și se duce la întâlnire imediat, cu speranțe care se vor dovedi însă false. Romanul are multe detalii a căror importanță se va dovedi ulterior și pe care cititorul, ca și personajul, le ignoră la început.

Regizoarea, Akari, îi spune că scenariul trimis nu a fost aprobat în ședință și că textele ei anterioare nu au mai avut succes pentru că nu au mai ținut pasul cu vremurile. Deveniseră retro. Lucru care o întristează pe Mizuki și o pune pe gânduri. După întâlnire, în același loc, Mizuki primește de la un fan o carte de vizită cu adresa unei cafenele cu nume neobișnuit, „Lună plină”. Nu are chef să se ducă, dar în cele din urmă ajunge acolo.

De aici, romanul care a părut realist și ancorat în zilele noastre ia calea magicului. Cafeneaua Lună Plină este, de fapt, o rulotă deținută de niște pisici. Unele mari de statură! Cafeneaua îi apare lui Mizuki pe malul unui râu, când afară e chiar Lună plină. Pare un vis ce se întâmplă, iar Mizuki se prinde în joc. I se spune că nu contează ce ar dori să comande, pentru că aici clienții primesc un desert și o băutură personalizate, în funcție de... harta lor astrologică.

Proprietarul cafenelei este un motan care e și cititor în stele. Când deschide un ceas de buzunar, pe cer se proiectează harta astrologică a clientului. În cazul de față, a lui Mizuki. Ea află, astfel, multe lucruri pentru care a fost predispusă și care s-au întâmplat în viața ei, așa cum află și de ce altele nu s-au întâmplat. Motanul, alături de chelnerii săi, pisicile Saturn și Uranus, îi vorbesc și despre trecuta deja Eră a Peștilor și noua Eră a Vărsătorului, eră caracterizată de un avânt tehnologic fără precedent, dar și de individualitate. I se aduce un ceai negru, făcut din frunze culese în nopți cu Lună plină, Lună eliberatoare de „sentimente împovărătoare de regret, gelozie sau atașament obsesiv”. Mizuki înțelege ce a făcut greșit până atunci, nu față de ceilalți, ci față de ea însăși, și izbucnește în plâns. La observația motanului că nu și-a dat voie să plângă până acum, Mizuki admite că „am avut multe momente dificile în viață, dar nu am vărsat lacrimi niciodată. Atunci mă transformam într-un ghem înspăimântat care nu încerca decât să se ascundă de lume, uitând de plâns… Am plâns o vreme”.

Desertul personalizat e reprezentat de niște clătite delicioase cu unt și sirop. De undeva, se aude la pian „Patetica” de Beethoven, iar lecțiile motanului continuă, el explicându-i lui Mizuki cum fiecărei perioade din viață îi corespunde o planetă și anumite lucruri care trebuie trăite. Dacă nu sunt trăite și învățate, ele vor trebui recuperate în altă perioadă. Explicațiile astrologice se desfășoară într-un registru aproape ludic, dat fiind că personajul savant este o felină mare cât un om. Chiar un pic mai mare. Desertul dedicat Erei Vărsătorului este prăjitura englezească Trifle, din care Mizuki e invitată să mănânce. Fără ca ea să-și dea seama, cafeneaua dispare la fel de enigmatic precum apăruse, iar Mizuki se trezește, ca dintr-un somn adânc, în holul hotelului unde se întâlnise cu Akari. Primul lucru pe care îl schimbă, după recomandarea proprietarului de cafenea!, este aspectul locuinței. Caută și reușește să o facă atrăgătoare, pentru că decorul casei e foarte important și trebuie să se simtă cât mai bine acolo, după cum i se spusese. Apoi, retrimite scenariul lui Akari și la sugestia ei de a-l adapta „la vremurile prezente” spune că este de acord.

Celelalte capitole sunt dedicate, fiecare, unui alt personaj: regizoarei Akari, unui inginer IT-ist, Takashi, și coafezei Megumi. Cu toții au fost colegi de clasă primară, iar ultimii doi s-au reîntâlnit ca adulți în mod întâmplător. Mai mult, ei s-au numărat printre elevii conduși de Mizuki în tinerețe de la școală. Treceau pe lângă o casă de unde se auzea muzică clasică de pian. Bătrânul de acolo, singur, creștea pisici și avea să moară la spital. Iar urmarea o va afla cititorul la final.

Akira, Takashi și Megumi ajung și ei la cafeneaua Lună plină și au parte de dezvăluiri despre harta lor astrologică și deci despre viața lor, din partea motanului uriaș și a colaboratorilor lui cu nume de planete. Și ei vor fi serviți cu dulciuri savuroase, personalizate: Akari – cu fondant de ciocolată și înghețată, Takashi – cu Cream Soda Mercur, iar Megumi – cu o cupă de șampanie și o cafea cu gheață și cu Siropul Zorilor. Deserturile sofisticate îi încântă după ce află fiecare ceva foarte important despre momentul din viață în care se află.

Ultima vizită la Cafeneaua Lună plină o face un domn în vârstă, care le delectează la pian pe pisici cu piesa „Salut d’amour“ de Edward Elgar și apoi cu „Patetica“ lui Beethoven. Află și el de la motanul cititor în stele cu ce a greșit față de el însuși. Astfel, cititorul va înțelege că tot ceea ce a părut o fantezie cu pisici vorbitoare și o cafenea care ba apare, ba dispare este un roman magic de o delicatețe specifică multor romane japoneze contemporane. La despărțirea de motanul cititor în stele, pianistul spune: „Harta natală este registrul destinului, o busolă a vieții. Pentru a putea avansa în stilul propriu în călătoria numită viață, mai întâi de toate trebuie să te cunoști pe tine însuți”.

Cafeneaua Lună plină este o poveste despre bunătate și despre recompensa primită pentru faptele bune. E o poveste morală, o fabulă modernă, în care regăsim trăsăturile tipice acestui gen: o intrigă simplă, personaje exemplare, fără adâncime psihologică, dar atașante, o lecție de viață care se conturează perfect la final. Pisicile sunt alese ca personaje călăuzitoare pentru că în mentalul japonez ele sunt foarte prețuite și considerate simboluri de înțelepciune și noroc. Iar referințele la astrologie și desenele cu hărți nu devin nici plictisitoare, nici exagerate pentru cei care nu pun preț pe această știință. Un roman plin de farmec.