Pe aceeași temă
De mulţi ani, decenii întregi, urmăresc cu strângere de inimă distrugerea patrimoniului construit al Capitalei, văd cum dispar case, străzi, despre care îmi povesteau în anii ’80 prietenii mei vârstnici din Bucureşti. Pentru mulţi băştinaşi ai oraşului o mai mare calamitate ca aceasta nici nu se putea imagina. Dar dacă dărâmarea este urmată, în principiu, de construire, cum poate fi explicată distrugerea sau lăsarea în paragină a unor biblioteci întregi, când bine se ştie că bibliotecile mari au fond uzat şi colecţii incomplete? Şi ce pretext există oare pentru distrugerea de arhive? Mergând pe urmele istoriei şcolii gustiene, asist neputincios la dispariţia unor arhive personale şi trăiesc cu teama că în Bucureşti în fiecare zi dispare o arhivă personală cu însemnătate pentru cultură (iar specialiştii în istorie socială nu mă contrazic). Ceea ce însă m-a stupefiat a fost o informaţie despre arderea unei colecţii de scrisori de soldaţi din secolul al XIX-lea la o arhivă departamentală, pe motiv că nimeni nu s-a interesat vreodată de ea. Cred că aici orice comentariu ar fi de prisos.
Am făcut aceste observaţii pentru a ilustra în ce context am luat în mână volumul îngrijit de Sanda Golopenţia, care conţine corespondenţa dintre părinţii ei, sociologul Anton Golopenţia şi etnologa Ştefania Cristescu Golopenţia. Încă o lucrare monumentală de restituire datorată eminentei profesoare de pragmatică culturală de la Universitatea Brown (SUA), care nu numai că a păstrat moştenirea părinţilor săi, apropiaţi colaboratori ai lui Dimitrie Gusti, dar, nevoită să emigreze în SUA, cu greutăţi inimaginabile, a luat cu sine întreaga lor arhivă. După 1989, cu dificultăţi la fel de importante, a completat-o cu documente din arhiva fostei Securităţi şi aceea a Institutului Naţional de Statistică, unde Anton Golopenţia activase în ultimii aproape 10 ani înainte de a fi fost întemniţat. De-a lungul anilor, pe lângă munca de profesoară de franceză în universităţi americane, pe lângă propria operă de rară complexitate, Sanda Golopenţia a îngrijit editarea operei părinţilor, însumând aproape 5.000 de pagini. Paralel cu îngrijirea textelor, în majoritate inedite, şi asigurarea unui aparat critic exemplar, Sanda Golopenţia a procedat la organizarea originală a volumelor de corespondenţă. O întreprindere cu totul aparte, fiindcă aici miza n-a fost doar repunerea în circulaţie a unor opere interzise, ocolite fără rost, ci dezvăluirea dramei unor oameni de excepţie şi a unei grupări ştiinţifice din care aceştia făceau parte. Or, acest demers nu solicita numai capacitatea de a face ordine în arhivă, ca cititorul să înţeleagă mesajul epistolelor scrise cu 60-70 de ani în urmă, dar implica şi decizia – greu de luat – de publicare integrală, fără eliminarea unor fraze, cuvinte dintr-o corespondenţă intimă. Tocmai fiindcă întregul are valoare documentară fără pereche privind viaţa tinerei generaţii de intelectuali porniţi la drum la sfârşitul anilor ’20 şi eliminaţi (Anton Golopenţia şi Mircea Vulcănescu şi fizic) la sfârşitul anilor ’40.
Apariţia Rapsodiei epistolare II este un eveniment ştiinţific şi editorial cu bătaie lungă, ale cărui implicaţii depăşesc cu mult istoria sociologiei. Este un document de istoria socială a tineretului şi a intelectualităţii. Dar, oricât de important ar fi acest volum, nu poate fi apreciat la adevărata lui valoare decât dacă aruncăm o privire asupra primului volum al Rapsodiei epistolare (neremarcat de critica ştiinţifică şi culturală). Acest prim volum cuprinde 57 de parteneri de corespondenţă (de la A la C) ai lui Anton Golopenţia. Contrar practicii curente de a publica doar scrisorile socotite ca fiind „importante“, Sanda Golopenţia, după o argumentare sociologică pertinentă, hotărăşte publicarea întregii arhive, conştientă că doar astfel cititorul (cercetătorul) poate evalua reţeaua de comunicare epistolară a lui Anton Golopenţia. Dar, dincolo de acest aspect epistemologic, întreaga arhivă epistolară A.G. este mai mult decât suma scrisorilor. „Aşa cum sunt, scrisorile lungi şi scurte ale acestei serii, în care Anton Golopenţia este adresant şi adresat, focar al unei constelaţii de contemporani, îmi par – afirmă Sanda Golopenţia – a reprezenta o rapsodie epistolară a culturii româneşti“ (RE, vol. I, p. xix).
Dar, la o reflecţie mai atentă a propriei munci de redactare, specialista în teoria literaturii Sanda Golopenţia face o altă distincţie importantă. „Dacă nu am vorbit de un roman epistolar, lucrul se datorează sentimentului că paginile care urmează însumează de multe ori partea cea mai reală şi mai adâncă a existenţei autorilor lor, că ele se întemeiază întotdeauna pe realitatea cotidiană şi că, din acest punct de vedere, textele reproduse au o valoare de document, de istorie epistolară (aşa cum vorbim de istorie orală) şi nu ascultă în primul rând de stringenţele estetice de structurare sau de abandonare a conturului exact al întâmplărilor cărora trebuie să le răspundă un roman, oricât ar fi el de «adevărat»“ (RE, vol. I, p. xix). De aici o întreagă fundamentare teoretică şi metodologică a organizării, adnotării, comentării corpusului de scrisori în care se demonstrează de ce autoarea nu a organizat materialul în volume tematice, ci l-a considerat drept un ansamblu unic.
Utilizând totodată şi o abordare de tipologie cantitativă, Sanda Golopenţia diferenţiază patru tipuri de ansambluri de scrisori, în funcţie de dimensiuni: „schimburi epistolare minime“ (coreografa Floria Capsali, poetul Dan Botta, sociologii Xenia Costaforu şi Alexandru Bărbat, eseiştii Vasile Băncilă şi Paul Costin Deleanu etc.), cele „reduse“ (etnomuzicologul Harry Brauner, plasticiana Lena Constante, geograful Ion Conea, sculptorul Mac Constantinescu etc.), „medii“ (scriitorul Emanuil Bucuţa, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, eseistul Emil Cioran etc.) şi „masive“ (criticul şi eseistul Petre Comarnescu, sociologul şi demnitarul comunist Miron Constantinescu, monografistul şi diplomatul Brutus Coste). Aceste tipologii cantitative ascund însă şi semnificaţii calitative clare.
Prin faptul că Anton Golopenţia organiza, mobiliza, îmbărbăta, consola, influenţa, îndruma printr-o cantitate copleşitoare de scrisori, el a devenit nu numai „focarul unei corespondenţe“, cum constată Sanda Golopenţia, ci acela al unei reţele informale mai largi decât şcoala gustiană. Iar dacă pătrundem mai adânc în textul scrisorilor, ne dăm seama că Anton Golopenţia nu urmărea să fie liderul, ci fermentul generaţiei sale.
Deşi totalitatea epistolelor oferă o imagine panoramică a vieţii ştiinţifice şi culturale, totuşi, cei care se interesează de segmente particulare, cum ar fi „generaţia tânără“ şi fenomenul Criterion, au la dispoziţie corespondenţa de maximă importanţă a lui Anton Golopenţia cu Petre Comarnescu, organizatorul asociaţiei şi dezbaterilor Criterion. Se va vedea cât de unilaterală a fost prezentarea acestui fenomen în ultimii 20 de ani. În schimb, corespondenţa cu Miron Constantinescu aruncă o lumină puternică asupra caracterului studentului M. Constantinescu ajutat de Anton Golopenţia chiar şi în situaţii limită. Simpla comparare a stilului scrisorilor din diferite perioade, înainte şi după 1944, ale viitorului demnitar comunist dezvăluie un pronunţat viciu de caracter. Cu greu, dar se poate admite că în 1950 Miron Constantinescu nu-l putea salva de la moarte pe Anton Golopenţia. Dar că după 1965, când devine mai marele sociologiei, membru al Biroului Politic al PCR, să nu facă nimic pentru reeditarea măcar a unui studiu al lui Anton Golopenţia este inacceptabil…
După 6 ani de la apariţia primului volum al Rapsodiei, în primăvara acestui an a apărut şi masivul volum II, cu cel mai mare număr de scrisori din proiectul epistolar. Explicaţia este simplă: după ce s-au împrietenit la campania monografică de la Cornova din 1931, Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu Golopenţia au fost separaţi ani de zile din motive de studii, de cercetare, de serviciu, de misiuni de stat în afara României. Astfel, corespondenţa a ajuns „un fel de a fi împreună“. Faţă de restul corespondenţelor, aceasta are o particularitate pronunţată: dacă celelalte scrisori ale lui Anton Golopenţia către prieteni şi colegi sunt adresate mai multor persoane, ele fiind citite şi recitite reciproc de prieteni, corespondenţa dintre cei doi a fost „etanşă“. Prin publicarea ei integrală, Sanda Golopenţia a făcut accesibilă cercetării probabil cel mai vast şi mai autentic document – şi totodată şi cel mai emoţionant – al relaţiilor intime dintre doi tineri intelectuali din perioada interbelică.
Ca orice document similar, şi acest volum de corespondenţă are, pe lângă cele afective, mai multe dimensiuni, nivele, straturi. Cele mai evidente, care pot şi trebuie amintite în această recenzie sumară, sunt acelea care se referă la viaţa internă a celei mai importante şcoli de ştiinţe sociale din perioada interbelică şi la instituţiile şi spaţiile sociale bucureştene cu care cei doi intrau în contact.
Cei care sunt convinşi că Şcoala sociologică de la Bucureşti este arhicunoscută, după lecturarea acestui volum, vor avea surpriza să constate că lucrurile stau tocmai invers: de fapt, Şcoala gustiană este necunoscută. (Va fi sarcina altui articol să clarifice: cine şi de ce a inoculat ideea conform căreia cercetarea Şcolii nu mai poate aduce noi cunoştinţe despre aceasta.) Faţă de idealizata fraternitate a monografiştilor „strâns uniţi în jurul conducătorului“ – inventată, evident, în anii ’60-’70 –, din corespondenţa începută în vara anului 1932 se conturează o mişcare a sociologiei monografice mai mult în criză decât în dezvoltare. Gusti şi Golopenţia fiind ocupaţi cu Ministerul Instrucţiunii, campania de completare din vara lui ’32, în care sunt implicaţi vechii monografişti, scoate la iveală şi scăderi de etică profesională şi vulnerabilitatea sistemului de organizare a campaniilor de cercetare şi chiar a conducerii – probleme despre care, până în prezent, am avut puţine informaţii.
Pe fondul crizei economice şi politice a vremii, apar şi conflicte de altă natură decât ştiinţifică. „S-a ivit un fel de încordare între cei tineri – scrie Anton Golopenţia –, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş şi fără cruţare, nici chiar pentru prieteni vechi, la orice prilej. Asociaţiile lor («Criterionul» lui Comarnescu, de pildă) par a se răzni. Monografiştii suferă şi ei de această tulburare. Nu că ar avea îndoieli asupra rostului muncii lor: boala ascunsă, de care cred că suferă ceilalţi. Ci pentru că suntem în criză de autoritate. Profesorul, amestecat în multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul. «Monografia» se simte oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a robit în mod exclusiv, aşa cum au făcut ei, alţii se vaită de prea puţină solicitudine pentru soarta lor personală. Toate aceste nemulţumiri au mai fost întărite printr-o acţiune intensă, de «parvenire» se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi lui Vlădescu-Răcoasa, opoziţia teoretic-politică «Dreapta»–«Stânga» s-a schimbat aproape într-un război fratricid“ (RE, vol. II, p. 117).
Aceste conflicte vor însoţi activitatea Şcolii până în timpul războiului. Producţia ştiinţifică a Şcolii ar fi putut fi mai impunătoare dacă Gusti ar fi fost maestru şi în gestionarea tensiunilor şi conflictelor, nu doar în privinţa planurilor şi a schimbărilor de direcţie. Mai mult decât atât, nu s-ar fi irosit energii creatoare demonstrate. Astfel, de exemplu, acest volum atrage atenţia asupra unui fenomen straniu al Şcolii, necercetat până acum, şi anume participarea masivă a studentelor la campaniile de cercetare rurală (caz unic în Europa). Studentele se dovedesc bune culegătoare de informaţii, dar, când procedează la elaborări de studii, sunt descurajate, ba chiar obstrucţionate de colegi.
Un alt nivel al scrisorilor se referă la relaţii între Şcoală şi mediul bucureştean. Avem şi aici de-a face cu o abundenţă de informaţii despre implicarea monografiştilor în diverse grupuri, contrazicând vechea imagine a unei şcoli ştiinţifice aplecate exclusiv asupra proiectelor gustiene. Practic, discipolii lui Gusti, începând din anii ’30, s-au implicat în mai multe proiecte publicistice, ulterior chiar şi politice. Nu era deci de mirare că, în ciuda toleranţei lui Gusti, unii nu numai că s-au îndepărtat de Şcoală, dar chiar i s-au împotrivit. Din citatul de mai jos se vede clar că, dincolo de proiectele publicistice ale Şcolii (se plănuia scoaterea unei reviste cu titlul „Gând şi faptă“, exclusiv a monografiştilor), tinerii, împreună cu alţi congeneraţionali, au realizat alte publicaţii: „Aici s-a încins, de când ai plecat, un fel de mare fierbere a celor tineri. Revistele şi ziarele noi ies cu duiumul şi războirile curg lanţ, ca-n epopei. – «Dreapta» lui Neamţu, care a înmănuncheat pentru câteva numere aproape tot ce are monografia viu şi bun: Vulcănescu, Stahl, Coste, un viitor monografist Noica, Buznea, Bernea, s-a pomenit cu o «Stângă» în faţa ei. Acolo: P. Marcu Balş, Herseni, Comarnescu. O «Axă» mijloceşte, lovind şi încoace şi încolo; între ai ei şi Vulcănescu şi acelaşi Noica. La «Dreapta» am dat şi eu două articole, pe alocuri curăţele. Războiul acesta se continuă în «Azi», «România literară», «Vremea» şi o mulţime de altele“ (RE, vol. II, p. 95). Inutil să repetăm ceea ce şi acest fragment demonstrează: o analiză de istorie socială a tineretului intelectual interbelic poate lămuri mult mai bine dinamica angajării ideologice intelectuale decât cercetarea parţială de istoria sociologiei, sau a literaturii, sau a filosofiei.
Cele două volume de Rapsodie epistolară constituie documente de bază pentru cei care se aventurează în cunoaşterea nepartizană a tinerilor intelectuali ai anilor ’30. Pentru istoria sociologiei româneşti apariţia acestor volume ar putea să însemne mai mult: o invitaţie de a rediscuta nu doar clişeele anilor 1960-1980, ci chiar conceptele de bază ale unei istorii sociale a sociologiei din România. Cel de-al doilea volum al Rapsodiei aparent îl demitizează pe Dimitrie Gusti. Convingerea mea este însă că aceste documente trezesc de fapt la viaţă un Gusti mai autentic, cu calităţi şi defecte omeneşti, permiţându-ne să începem să pătrundem mai adânc în rădăcinile şi resorturile cotidiene ale opţiunilor şi deciziilor, succeselor şi insucceselor mari ale Şcolii. După Rapsodia epistolară se va scrie altfel istoria sociologiei româneşti, dar şi aceea a unei întregi generaţii.
Rapsodia epistolară
// ANTON GOLOPENŢIA
// Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise
de Anton Golopenţia (1923-1950)
// Volumul I (Ion Adameşteanu–Nina Crainic), ediţie îngrijită
de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza.
Introducere şi note de Sanda Golopenţia
// Editura Albatros, Bucureşti, 2004
// ANTON GOLOPENŢIA
// Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise
de Anton Golopenţia (1932-1950)
// Volumul II (Ştefania Cristescu-Golopenţia), Schimb de
scrisori: Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu Golopenţia,
ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu
Pelazza.
Introducere şi note de Sanda Golopenţia
// Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010
