Pe aceeași temă
Debutat în forță acum patru ani, spre surpriza multora dintre noi care am remarcat fenomenul, Festivalul Teatrelor Maghiare produs de Asociația Maszin (prescurtare de la magyar Szinhaz) care reunește între timp șase teatre de limba maghiară din Transilvania, are în primul rând calitatea consecvenței. Aceasta a creat tradiția și impunerea în fața spectatorilor Capitalei a acestor instituții de spectacol cu producții reprezentative, așa încât ediția de față cunoaște o afluență de public impresionantă și un interes al breslei la fel de mare. Cum evenimentul are loc în preajma Festivalului Național de Teatru, suntem îndemnați să-l considerăm ca fiind parte, cu atât mai mult cu cât FNT a avut în vedere în mod obișnuit, mai degrabă, spectacole ale teatrelor maghiare de tradiție precum cel de la Cluj (Teatrul Maghiar de Stat), de la Tg. Mureș (Compania Miklós Tompa, secție a Naționalului din localitate), și din Sfântu Gheorghe (Compania Tamási Áron), care nu fac parte din această asociație. Nu știm dacă acțiunea Maszin a avut în vedere acest lucru, dar putem să ne întrebăm de ce genericul Bukfeszt nu le cuprinde și pe cele menționate mai sus?
Dincolo de aceste aspecte ce țin de organizarea internă, se cuvine remarcată bogăția repertorială și de gen a afișului festivalului, care etalează trupe și spectacole capabile să pună în lumină calitatea teatrului maghiar din Transilvania caracterizat prin rigoare, deschidere la nou, suplețe și preocupare în arta actorului. Trecând peste sintagmele șablonarde prin care organizatorii ne atenționează asupra dialogului intercultural și a diversității, realitatea e că ne aflăm în fața unei munci asidue de promovare și de afirmare a acestei părți a mișcării teatrale naționale, demnă de toată stima, cu atât mai mult cu cât aceasta se definește prin echilibru stilistic și tematic, dând întâietate marii culturi și autorilor reprezentativi, și problemelor care frământă teatrul contemporan. Potrivit unei tradiții locale, spectacolele prezentate sunt supratitrate în limba română și urmate de discuții cu publicul, la cald, cu intenția de a confrunta mesajele acestora cu opinia celor aflați pe scenă. Un handicap al acestei inițiative poate fi faptul că reprezentațiile fiind foarte lungi, cele mai multe de trei ore și peste, apetitul de a da curs unei asemenea invitații e justificat redus.
Din bogatul repertoriu de turneu, primul și cel mai prizat autor contemporan, Matei Vișniec, a deschis seria turneului cu piesa Lysistrata, dragostea mea replicată la Oradea (Teatrul Szigligeti), după ce a avut premiera națională la Iași cu un an în urmă.
Lysistrata și pijamalele roz
După precizările autorului, această parafrază contemporană la celebra comedie antică a lui Aristofan despre cum s-au opus femeile războaielor din Grecia Antică s-a născut în atmosfera de frământări a lumii contemporane, legată de războiul din Ucraina și de alte conflicte deschise sau doar mocnite din lume. Situația de pericol în care ne aflăm aduce în fața omenirii o stare de alertă vecină cu frica de război, cu atât mai mult cu cât, după o lungă perioadă de pace și bunăstare, civilizația modernă părea să fi uitat prin ce-a trecut. În aceste condiții, evident că întoarcerea la morala lui Aristofan din comedia Lysistrata privind războiul e preluată pentru a fi reinterpretată corespunzător lumii de azi. Așa încât subiectul care relatează despre greva sexuală pe care o pun la cale femeile de la poalele Acropolei pentru a împiedica bărbații să plece la luptă devine doar pretext într-o discuție mai largă, despre violență, conflicte belicoase, și extinsă la teme la modă precum identitatea de gen sau feminismul, sau modul în care mass-media le exploatează. Regizoarea Anca Bradu ia și ea atitudine în spectacolul multifațetat pe care îl produce și care începe amenințător în tonuri grave, cu prezența unui cor cernit și a unor geamantane (scenografie: Andra Bădulesco Visniec) care prefigurează coregrafic refugiul din calea războiului. Muzica e penetrantă, compoziție modernă foarte elaborată, compusă inspirat de Ovidiu Iloc. Un corifeu (de apreciat prestanța și echilibrul din interpretarea lui Demeny Levente) va însoți povestea Lysistratei, care în spectacolul Ancăi Bradu are mai multe întrupări. Mai zburdalnică (pe rotile), matură și hotărâtă, și la senectute, când e chemată în impas de soluții. Actrițele Ilyes Klaudia, Tasnaldi Sahi Noemi și Toth Tunde individualizează adecvat. Dacă în prima parte hazul e întreținut de subiect și de felul în care tratează bărbații refuzați greva femeilor, în partea a doua e introdus un contrapunct hilar prin ideea de a comenta problema prin intermediul ecranului și al unei anchete de la o televiziune comercială. Tonul de epopee eroi-comică din prima parte e schimbat de derizoriul în care mass-media duce uneori teme importante, extinzând discuția asupra identității de gen. Feminismul nu scapă nici el de accente sarcastice mai ales când, trecuți în rezervă de greva femeilor, bărbații se afișează în pijamale roz, adoptând îndeletniciri ironizate precum scrierea de poezii (contribuția scenografiei e aici remarcabilă). Din păcate, spectacolul expandează păgubos prin lansarea în tot mai multe dezbateri colaterale. După o incursiune simpatică realizată cu ajutorul desenelor animate despre împerechere la diferite specii de animale și păsări, inserată la un moment dat în spectacol, și după dezbaterea televizată cu pretenții, după chestionarea Lysistratei nonagenare, reînviată în chip de oracol, concluzia o pune tot înțelepciunea anticilor. „Vin perșii”, se aude strigând soldatul de la Maraton, prăbușindu-se mort, spre disperarea societății rămase fără apărare în urma deciziei femeilor. Cum lucrurile nu sunt simple și, vorba aceea, din această dilemă nu putem ieși, după aproape trei ore de frământare tranșarea problemei e lăsată pe seama publicului, care sunt aproape sigură că ar fi preferat amuzamentul concluziilor grave din scenă.
Manuscrisele nu mor niciodată
Teatrul de nord din Satu Mare – compania Gÿorgÿ Harag s-a încumetat să aducă pe scenă romanul omonim al lui Mihail Bulgakov Maestrul și Margareta (din care am extras titlul). Considerat una dintre, dacă nu cea mai importantă, capodoperă a secolului al XX-lea, piatră de încercare în care și-au frânt elanul mulți artiști din lumea largă, romanul e greu accesibil scenei prin bogăția ideilor și complexitatea planurilor, între care acela fantastic e mai degrabă potrivit filmului. Și totuși, pe lângă numeroasele ecranizări, există și unele abordări teatrale izbutite chiar din partea unor regizori celebri, precum Cătălina Buzoianu, care în 1980 realizează la Teatrul Mic acel spectacol memorabil și curajos în plin regim comunist. Cum se știe, cartea lui Bulgakov e rodul unei chinuitoare experiențe autobiografice a scriitorului interzis, după multe războaie cu cenzura, în timpul lui Stalin. Devenit emblematic pentru condiția scriitorului în regimurile autoritare, Maestrul și Margareta a fost adoptat oriunde pe mapamond în întâmpinarea consecințelor privării de libertatea de opinie în probleme importante ale omenirii, precum cea din roman, credință versus ateism. Din acest punct de vedere, spectacolul de la Satu Mare denotă maturitate și răspundere față de această operă extraordinară. Regizorul Sardar Tagirovski (discipol al Lui Lászlo Boczárdi), prin originile sale ruse, a avut probabil motive în plus de a se atașa de idee, înhămându-se la o muncă grea pe care a dus-o onorabil la capăt. Spectacolul rezultat, având la bază dramatizarea colegului de la Budapesta Andras Kozma, abordează frontal atât planul realist al cărții, realitatea moscovită a anilor ’30-’40, în care intelectualitatea aservită face propaganda regimului însușindu-și teorii ateiste despre om și existență, cât și planul fantastic creat de Bulgakov în jurul istoriei romanului despre Ioshua (Isus) și Pilat, scris de Maestru și salvat de la flăcări de Margareta, îndrăgostită de scriitor și, implicit, de carte. Interferența celor două o face personajul cu dublă origine Woland, Diavolul, deghizat în profesor de istorie, savant și, la nevoie, iluzionist care se insinuează printre locuitori, destabilizând societatea literar-artistică și provocând uluiala până la nebunie a poetului Ivan Bezrodnîi. În interpretarea excelentă, sobră, exactă și penetrantă a lui Gabor Rappert Vencz, Woland devine manipulatorul perfid, iar dialogul cu corul brechtian de la începutul spectacolului punctează reușit acest demers. Cu mijloace puține scenotehnice, dar eficiente, respectiv un perete care se rotește și se extinde pe vertical pentru a decupa planurile acțiunii (scenografie Sos Beata), intrăm în miezul poveștii care satirizează, pe de o parte, obtuzitatea și dogmatismul din societate, semnalând, pe de alta, denaturarea adevărului pe care scriitorul, redus la tăcere, îl apără. Fatalmente schematizat în scenariu, romanul își evidențiază totuși temele, ideile, iar montarea redă printr-o alternanță echilibrată momentele semnificative din povestea răstignirii lui Isus, despre spitalul de psihiatrie unde ajung Poetul și Maestrul sau despre exhibiționismul lui Woland cu suita lui de provocatori, un asasin, o pisică neagră, un iluzionist și o subretă (Hella) la spectacolul de varietăți, o altă noapte a Valpurgiei. Urmează translarea în suprarealism prin apariția Margaretei, care tentează lumea neagră a Diavolului în favoarea Maestrului către un final deschis, pe care nici Bulgakov n-a avut curajul să-l imagineze. Cum se știe, romanul a rămas neterminat. Fiecare adaptare a acestuia a avut opțiunea sa, înclinând balanța ori spre satira mediului literar sovietic, ori spre drama scriitorului obsedat de adevăr și puterea răului care adeseori învinge slăbiciunea omenească, așa cum s-a întâmplat în vechime (legenda biblică), reeditându-se de atâtea ori în istorie, aici în Rusia sovietică a lui Stalin. Trupa omogenă și disciplinată a teatrului din Satu Mare are o abordare echilibrată, acordând toată atenția personajelor principale interpretate de Gergö Frumen, Anna Sosovicza, Maté Erdeli, Szilárd Janos și deja menționatul Gabor Rappert Vencz. Întreaga trupă evoluează cu precizie și atașament față de concepția predilect lucidă, rațional distanțată a spectacolului.
Afișul Bukfeszt4, încă în desfășurare la data redactării articolului, a cuprins și alte importante provocări repertoriale (vezi Kolhas după Kleist sau 1978, creație contemporană) care atestă adecvare la lumea de azi, substanță culturală și înalt profesionalism.
