Fetele

„Soft-core elderly ladies“, femeile sensibiloase de o anumită vârstă, sunt o temă veche a istoriei artei, un laitmotiv.

Să vorbim despre bărbaţi... Despre Van Gogh, de exemplu.

Am citit dialogul dintre Adrian Ghenie şi Navid Nuur, punct de pornire haios în fe­lul lui pentru On the Road to... Tarascon, expoziţia lor la galeria Plan B din Berlin. Fără să fi putut vedea expoziţia, înţeleg că dialogul, relaxat, îl redă pe Vincent van Gogh lui însuşi, dezgroapă autenticul din spatele poveştii comercial-dulcege, ca să re­­cupereze tenebrosul, sufletul lui pro­fund religios şi inadaptat, mistic şi sa­cri­ficial. Adevărul vieţii lui trebuie smuls de sub mitul edulcorat, boem şi superficial, confecţionat de sistemul artei moderne, mit care a făcut şi va face mereu ravagii printre acele „soft-core elderly ladies“ care iau cursuri de pictură, definitiv ex­taziate în faţa Florii-soarelui. Sunt cel pu­ţin doi Van Gogh, unul autentic şi altul cul­turalizat, primul e abisal, celălalt du­ios. Specialiştii vor fi scandalizaţi, dar „un artist ca să devină artist, trebuie să uci­dă Van Gogh-ul din el“ (Adrian Ghenie). Ex­celent spus, de comparat cu felul în ca­re Virginia Woolf vorbea despre artistele fe­mei: ca să devină artiste (scriitoare, în ter­menii ei), ele trebuie „să ucidă Îngerul din Casă“.

Problema e, ca artist, pe care din­tre cei doi Van Gogh să îl ucizi? Presupui că pe cel dulceag, fals, împăiat, ca să-l descoperi în ti­ne pe cel autentic, dark. Chiar dacă lucrurile sunt arhicunoscute, dia­lo­gul Ghenie-Nuur are o anume pros­pe­ţime, mai ales prin felul în care cei doi ating cu precizie punctul de contact între „realitate“ şi mit, vrând să o salveze pe prima de sub camuflajul celui de-al doi­lea, pentru a aluneca uşor-uşor, spre fi­nalul conversaţiei, dacă am citit bine, exact în capcana pe care voiau să o de­conspire. Van Gogh a fost deja ucis. De­construcţie radicală a mitului? Păi, iată pe scurt ce zic nişte feministe celebre: chiar credeţi în basmele astea? Veniţi-vă în fire, nimeni nu poate lua în serios asemenea poveşti de adormit copiii. E invers. Nu coş­marul lui Van Gogh e „realitatea“, ci el e mi­tul, marea tradiţie a artistului ro­man­tic, a Marelui Artist blestemat, pe care Van Gogh se străduia să şi-o însuşească, să-şi facă din ea o efigie a propriei vieţi. Mitul e the trashy fucked up life pe care, cum ştim, mulţi artişti – buni – răvăşiţi de puterea modelului şi-l injectează în ve­ne ca pe un alcool tare care să-i facă să se simtă artişti. Foarte puţini îşi pun pro­ble­ma să identifice îngerul din casă, necum să-l şi ucidă.

Scrisorile lui Van Gogh rămân legate de via­ţa lui (şi Ghenie se duce ţintă la marea problemă: religiozitatea lui Van Gogh, ve­nită din familie, ca şi arta, religiozitatea ta­tălui şi influenţa ei crucială asupra lui). Dar ele nu sunt viaţa pur şi simplu, cât nişte edificii atent şi minuţios clădite ur­mând un protocol de autoconstrucţie ar­tistică, prin religiozitate, pe care Vincent îl asimilase fiindcă voia să facă parte din tra­diţia lui. Mitul, (auto)construcţia cul­tu­rală şi psihologică a artistului sunt tocmai „autenticul“, tenebrosul, asceticul, nu dul­ceagul, şi în virtutea acestei logici este po­si­bil ca „realitatea“ adevăratului Van Gogh să fie dulceagul şi ca acele cucoane fără nu­măr care pictează Floarea-soarelui să aibă dreptate fără să o bănuiască. Să ne uităm iar la Floarea-soarelui: nu are în­tr-adevăr doze bune de outsider duios în ea? Asta te şi seduce acolo. Şi dulceagul, duiosul, care ar fi ele? Duioşie: Van Gogh, un băiat sensibil, pe care nimic din el însuşi nu-l ajuta să o scoată la capăt ono­rabil, şi atunci el picta floarea-soarelui etc. La această imagine vibrează puternic doamnele faţă de care mustăcesc Nuur şi Ghenie şi care iau lecţii de pictură. Dar, ci­ne ştie, poate că doar cucoanele l-au în­ţe­les dintotdeauna cu adevărat pe Van Gogh „cel real“.

Şi atunci nu pe Van Gogh duiosul trebuie să-l ucizi în tine, ci mai degrabă pe te­ne­brosul autoconstruit, pe nonconformistul autoinjectat. Un feminist ar zice că trebuie să ucizi Bărbatul (nu pe cel real, în carne şi oase, ci mitul), aşa cum femeile artist ar trebui să ucidă Femeia (nu femeia reală, ci mitul ei). Cu toate astea, oricât le-ar pă­rea multora de ireverenţios, tupeist chiar, feminismul nu vrea „să-l desfiinţeze“ pe Van Gogh sau să ne bage în cap cu forţa că tragedia lui a fost autoindusă psi­ho­logic, o farsă, o rană zgândărită, dar atent pansată cultural. Valoarea lui Van Gogh, figură christologică majoră a artei mo­der­ne, nu e negată, ci analizată. Dezbărat de mitul lui modernist, Van Gogh este redat lui însuşi (cum încearcă să ni-l redea şi Ghe­nie cu Nuur). Dacă l-am înţeles eu bi­ne, feminismul ne incită la a schimba pers­pectiva. Să gândim lucrurile altfel, să in­versăm oglinda. Atenţie, spune el, „su­fle­tul“ şi „autenticul“ artistului nu sunt aco­lo unde le plasează butaforia marilor mi­turi culturale. Dar, atunci, te întrebi îm­preună cu Ghenie şi Nuur, unde e „su­fle­tul“ şi cum l-ai putea găsi? Poate că nu e o întrebare bine formulată.

Să coborâm de pe înaltele piscuri (misticul, damnatul, autenticul) şi să planăm mai jos, mai la sol: câţi autentici, fără ghilimele, nu sunt în lumea artelor? Câţi artişti cu adevărat înzestraţi, talentaţi nu poţi găsi acolo, oricând şi oriunde? Câţi nu sunt, n-aş zice rataţi, ci neîmpliniţi de ge­niu, oameni-bonzai opriţi la un moment dat din creştere şi rămaşi obscuri? Inşi precoce, care desenează perfect cercul la vârste fragede, ca Giotto, descoperiţi şi aduşi în istorie şi în cultură de un mecena (fie şi simbolic), şcoala dovedindu-se re­pe­de pentru ei prea strâmtă, profesorii prea înguşti, lumea prea mică. Şi am enumerat elementele clasice ale mitului biografic al Marelui Artist (a se reciti Vasari). Pe ele le repetă fără să o ştie atâţia artişti în in­terviuri, în bienale, în galerii: de la pre­co­citatea obligatorie („la 5 ani recitam Odi­seea...“, „la 8 ani deja primeam un aparat foto...“), ei sunt apoi descoperiţi de un lu­minat, adesea un art professional mai ma­tur (de la Cimabue la Robert Fleck), pen­tru a deveni în ochii lor şi ai altora „spi­rite înaintea vremii“. Câţi colegi şi colege trebuie să fi avut Picasso care prindeau, ca el, arta din zbor? Şi, totuşi, doar Pi­casso a ajuns Picasso, restul de mari ta­len­taţi, ca el, au ajuns pantofari (no offense to them). De ce? Ăsta e modul de gândire feminist.

„Soft-core elderly ladies“, femeile sen­sibiloase de o anumită vârstă, sunt o temă veche a istoriei artei, un laitmotiv. Cum se ştie, vorbind despre flamanzi, lui Mi­chelangelo i se atribuie celebrul dispreţ faţă de pictura religioasă a nordicilor, de ce? Fiindcă e o pictură care provoacă la­crimi femeilor. Fiindcă trece bine la femei bătrâne şi la fete tinere, la călugări şi că­lugăriţe. O pictură care prinde pentru că înşală ochiul, redând exact şi în detaliu as­pectul exterior al lucrurilor, câmpuri, flu­vii, păduri, iarbă, peisaje populate de fi­guri. Toate astea fără rigoare - ar fi zis ma­rele om -, fără idee, fără simetria, pro­por­ţia şi substanţa picturii sudice, italiene (ia te uită, lăsând deocamdată la o parte pre­supusul dispreţ, oare vorbind despre ar­tiştii nordici şi obsesia lor pentru na­tu­ralism şi detaliu, Michelangelo poate făcea aluzie şi la Cluj? Cine ştie.).

Van Gogh şi cucoana, Artistul şi femeia; nu critic mustăceala di­a­logului Nuur-Ghenie, ci prind firul şi îl aduc înspre feminism. La fel cum feminismul nu dă peste degete ofensat, ci e, dimpotrivă, atent, receptiv, analitic asupra a ceva în ca­re identifică obiectul epistemologiilor lui. Şi nu e deloc greu, căci firele care ţes re­a­litatea curentă a lumii artistice în care ne mişcăm, de la cele mai banale com­por­ta­mente, cum e o tacla între artişti, la cele mai sofisticate structuri, cum e o bienală, sunt străbătute toate de ceva-ul la care modul de gândire provocat de feminism reacţionează. E plin de mituri printre noi, despre ele vorbim atunci când vorbim des­pre „Femeie“ sau despre femeile din artă. După cum Martha Wilson, care joacă în ex­poziţia Good Girls de la MNAC rolul unor cucoane dintre cele mai tipice, ca Tipper Gore, nu o face doar ca să ne arate far­mecul discret al madamelor din umbra ma­rilor bărbaţi, ci ca să ni-i arate pe ei, pe marii bărbaţi, marea politică. Una din­tre cele mai bune (şi riscante, dar merită) definiţii ale feminismului asta e: fe­mi­nis­mul se referă la orice altceva decât la fe­mei, de fapt. Feminismul şi Good Girls se re­feră, aoleo!, la (artiştii) bărbaţi, de exem­plu. Şi iată promisiunea caldă a unui taifas ca între noi, fetele. Diferit, ai zice, de con­versaţia celor trei băieţi de la început, Ghe­nie, Nuur, anturaţi de Bacon, despre cel de-al patrulea, Van Gogh. Nu neapărat. //