Fiica puterii şi romancierul tineretului

Supleantul are toate calităţile care l-au impus, înainte de 1974, pe prozatorul Petru Popescu în ipostaza de „romancier al tineretului“, după ce a debutat ca poet al „oraşului nou“ cu Zeu printre blocuri. Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei sau Să creşti într-un an îmbinau, cu nerv şi prospeţime, curajul problematic şi abilitatea în a manevra reţete de succes pe model american. Glumim puţin, putem vedea în fiul ziaristului Radu Popescu (cunoscut militant de stânga încă din perioada interbelică) un neomalagambist al anilor 60 sau un „mandatar“ literar al liberalizării poststaliniste. Şi după expatrierea în SUA din 1974, purtând în spate legenda (şi adevărul…) unei stranii poveşti de dragoste cu fiica dictatorului, Zoia, Petru Popescu a continuat să scrie în româneşte. Dar, atât ca prozator, cât şi ca scenarist la Hollywood, el a reuşit în timp performanţa de a se impune drept cel mai competitiv scriitor de succes provenit din mediul autohton, cu o gamă deconcertant de diversă.

Mult mai incert - şi mai delicat - pare să fi rămas statutul său în România, unde, din varii motive, n-a fost reintegrat decât superficial după 1990. Ca tentativă îndrăzneaţă de recuperare a „episodului Zoia Ceauşescu“ şi a jocului periculos cu „intimitatea puterii“ după Tezele din iulie 1971, Supleantul e o carte ambiţioasă, dar şi una profund schizoidă, purtând în ea întreaga ambiguitate a identităţii autorului. E, mai întâi, un roman après-coup al „generaţiei destinderii“ (dar şi a Decretului de interzicere a avorturilor…), în care necesara poveste de dragoste se îmbină cu aventura politică pe calapodul unui autobiografism ce oscilează între autenticitate şi romanţare: inclusiv numele protagoniştilor sunt, de regulă, date în clar. În paranteză fie spus, nu-mi dau seama dacă un asemenea volum intră sau nu sub incidenţa interdicţiei de publicare obţinute în instanţă de Valentin Ceauşescu…

Cât despre Petru Popescu, „supleantul“ organizaţiei de tineret a scriitorilor nu ascunde nimic din compromisurile politice comise „din dragoste de viaţă“. Pe de altă parte, romanţarea şi discreţia - firească în condiţiile în care protagonista nu mai trăieşte - fac din relaţia celor doi o carte puţin creditabilă documentar: împlinirea erotică a cuplului Zoia-Petru, de pildă, survine, după oprelişti perfect verosimile, abia la final, într-un cadru exotic şi în circumstanţe absolut neverosimile. Reconstituirea contextului politico-economic al României păcătuieşte uneori prin anacronism (penuria de alimente sau datoria externă ţin de o perioadă ulterioară anului 1973), iar fuga „supleantului“ spre lumea liberă prin Brazilia nu corespunde realităţii istorice. Căci, după vizita din America de Sud – când tânărul scriitor însoţise, la propunerea Zoiei, delegaţia prezidenţială în calitate de corespondent de presă –, Petru Popescu revine totuşi în România, unde continuă să publice până la exilarea în SUA din 1974… O „schizoidie“ compoziţională asumată – şi jucată - este trecerea alternantă de la persoana I la persoana a III-a, cu bune efecte în planul dinamicii narative.

Nefericit mi se pare, în schimb, amestecul de autenticitate realistă şi de falset liric. Nu-i vorbă, prozatorul are instinct epic, ştie să-şi aleagă subiectele şi, stimulat de o „bârfă“ reportericească din New York Times ce-i are ca protagonişti pe el şi pe Zoia, nu ezită să facă din ea, fie şi după treizeci de ani, un volum de succes: „Era ceva tare în acea ştire. Ceva care-l poate face pe un scriitor să se-ntrerupă din şirul comportamentului automat (…) Acel ceva tare ştiam ce era. Dar ştiam că nu se poate spune, nu încă“. Naveta între reportaj şi roman se păstrează, de altfel, şi la nivelul intrigii propriu-zise, unde romancierul devine reporter de serviciu şi viceversa… Oricum: după douăzeci de ani de la căderea dictaturii, Petru Popescu era cel mai bine plasat – ca fost insider şi, totodată, outsider al sistemului, ca „supleant“ al lui, care va să zică! – pentru a scrie un roman credibil despre intimitatea familiei conducătoare. Roman politic, roman de dragoste şi de „generaţie“, ai cărui principali protagonişti sunt „fiica puterii“ şi „scriitorul tineretului“ emancipat, un soi de Petru Dumitriu al anilor 70.

Pe ansamblu, Supleantul se înfăţişează ca un roman bun, captivant şi profesionist care începe şi se încheie, literar vorbind, catastrofal. Prologul despre „cuvinte“ („Veniţi. Veniţi. Intraţi. Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinlăuntrul lor, din toate cuvintele împreună şi din fiecare cuvânt în parte, e plin de adâncime. Nu mă credeţi?“ etc.) e de un prost gust insuportabil, ca şi aparteurile kitschoase din finalul părţii întâi („Haideţi, veniţi. Redeschid geamantanul memoriei“).

De acelaşi registru ieftin ţine şi epilogul, cu diabetica idilă de la izvoarele Amazonului dintre Petru şi Zoia, singuri în decor incaş, urmată de bătaia de serie B dintre Petru şi Anton (misterios agent al „reţelei“, complice al marilor secrete planetare, care încearcă să-l racoleze pe cel dintâi) şi de fuga în „lumea liberă“, ce trimite la un roman din anii ‘90, Revelaţie pe Amazon. Romancierul ratează însă nu doar din senzaţionalism facil, ci şi dintr-o serie de „păcate“ endemice la scriitorii români din anii 60: discursivitatea eticistă, demonstrativismul, nevoia de a se autojustifica şi de a se autoeroiza. Îndrăgostit de versurile formaţiei Led Zeppelin, citate abundent şi inutil, auctorele scapă hăţurile afectivităţii lirice eşuând în tirade telenovelistice - unele de-a dreptul în spaniolă („Adios, compañerita. Que te vaya bien!“).

Daniel Cristea-Enache a sancţionat, just, efuziunile „daciste“ despre destinul lui Nicolae Ceauşescu şi calitatea literară dubioasă a unor pasaje „virile“. Din fericire, grosul romanului e de la lizibil în sus. Alerte, la un nivel de literatură onorabilă „pentru tineretul epocii“, sunt episoadele care au în centru confreria celor cinci prieteni din copilărie, Luminiţa, Marcel, Călin, Stejar şi Petru, un fel de muschetari bucureşteni (Bucureştiul se vede foarte bine în Supleantul!) ce nu vor să se maturizeze şi întârzie într-o boemă liber-profesionistă, aşteptând ocazia să fugă în Occident. Drama Luminiţei, victimă a unui avort după o idilă cu un diplomat japonez (petrecută în chiar perioada „aventurii“ latino-americane a prietenilor ei Petru şi Stejar), are feeling, ca şi prezenţa în scenă a familiei lui Radu Popescu, edulcorată atât cât trebuie.

Există şi destule pagini excelente, care ţin mai ales de intimitatea puterii. Întâlnirea cu Zoia în avion - după un concert Led Zeppelin ascultat de o parte şi de alta a Zidului berlinez - e surprinsă cu fineţe psihologică. Tânăra dovedeşte nu doar gust şi tact, ci şi inteligenţă politică în atragerea romancierului: pretextul atragerii acestuia în delegaţia de stat pentru America de Sud are ca miză „recâştigarea tineretului“ occidentalizat şi modernist, pe care Ceauşescu îl pierduse după catharsis-ul din august 1968. În general, mediul politic şi diplomatic internaţional e bine surprins, totul - pe fundalul puciului din Chile sprijinit de „trădătorul“ Nixon. Adică de un fost apropiat de pondere al lui Nicolae Ceauşescu, lovit acum de afacerea Watergate...

Capitolele despre vizita familiei conducătoare în ţările Americii Latine din preziua asasinării lui Allende (tulburătoare prefigurare a morţii lui Ceauşescu însuşi!), văzută prin ochii corespondentului de presă şi ai fiicei îndrăgostite ce se străduieşte să-l „ţină aproape“, sunt cinematografice, americăneşti în cel mai bun sens al cuvântului. Când Petru Popescu îşi ţine emoţiile şi discursivitatea sub control, apăsând pedala observaţiei caracterologice, rezultatele sunt pe măsură. Am citit destule ficţiuni în care Ceauşescu apare ca personaj şi în nici una cuplul Nicolae-Elena nu iese atât de pregnant, de firesc şi de „realist“, fără şarje groteşti şi caricaturizări dubioase. Mai ales profilul Elenei, cu ascendentul ei asupra soţului care „trebuie să se impună“ este greu de uitat. Izbutit e şi Coman, securistul Zoiei, servitor zelos, cu complicaţii prea omeneşti. Şi figura de fanfaron subtil a lui Fidel Castro se reţine. Iar enigmatica Zoia conferă credibilitate estetică şi autenticitate umană romanului, vertebrându-l interior; faptul că prozatorul a reuşit să prindă atât de bine fizionomia „fiicei puterii“ constituie un frumos epitaf pentru o fiinţă complicată şi în fond nefericită.

Supleantul nu e un „rebut de succes“ cum afirmă C. Stănescu în Cultura, ci o remiză a romancierului autentic cu scenaristul hollywoodian. //