Pe aceeași temă
Deşi, de la Anatomia mistificării de Stelian Tănase şi Moartea unui lider comunist de Lavinia Betea, demersuri de acest fel n-au lipsit, nimeni n-a reconstituit cu atâta acribie profesională drama unei victime a comunismului pornind de la dosarul ei de Securitate cum a făcut-o Sanda Golopenţia în Ultima carte (2001), o arheologie documentară impresionantă despre detenţia sociologului Anton Golopenţia, membru marcant al şcolii lui Dimitrie Gusti. În ultimul deceniu şi jumătate, cunoscuta universitară stabilită din 1980 în Statele Unite ale Americii a depus un imens travaliu pentru editarea tatălui ei (două volume masive de Opere, plus alte două tomuri reunind studiile statistice despre Românii la est de Bug şi o primă culegere de corespondenţă, Rapsodia epistolară).
Paralel, a restituit editorial şi scrierile etnografice şi memorialistice ale mamei sale, Ştefania Cristescu-Golopenţia. Volumul recent apărut completează din unghi memorialistic textele din Cartea plecării, Ultima carte, Rapsodia epistolară şi Sporul vieţii prin reconstituirea ultimilor ani de libertate ai lui Anton Golopenţia. Uneori, autoarea interpolează secvenţe desprinse din amintitele cărţi alături de rememorări mai vechi, totul pe canavaua istorică a unui „roman de familie“ în care osatura o reprezintă dosarele de urmărire operativă: două dosare de filaj (15 aprilie-14 mai 1948, în perioada când Anton Golopenţia îi luase locul lui Sabin Manuila la Institutul Naţional de Statistică, şi 5 octombrie 1949-16 inanuarie 1950, după trimiterea în şomaj, în urma implicării în planul de fugă din ţară al lui Manuila, unde urma să fie atras şi Lucreţiu Pătrăşcanu); un „interludiu“ cu rapoarte ale Securităţii despre „elementele nesănătoase“ de la INS; şi un dosar cu interceptarea şi transcrierea convorbirilor telefonice ale familiei Golopenţia din Str. Dr. Lister (20 octombrie 1949-19 ianuarie 1950). Notele informative sunt mixate, explicativ, cu comentarii memorialistice ale autoarei, dar şi cu versiuni ale faptelor oferite de mărturiile unor oameni direct implicaţi (de la anglistul Dan Duţescu la savantul expatriat N. Georgescu-Roegen).
Trecând peste minuţioasele indicaţii de editare a documentelor şi peste demantelările experte ale tehnicilor operative (nicio informaţie nu pare să fi fost lăsată pe dinafară şi neinterpretată ştiinţific, inclusiv din unghi psiho-sociologic sau semiotic), volumul depăşeşte în mod evident interesul strict documentar. E, înainte de orice, un experiment memorialistic de o relevanţă umană şi literară excepţională. Invers decât în versiunile postdecembriste ale Întâlnirii de Gabriela Adameşteanu, Sanda Golopenţia foloseşte datele dosarelor de urmărire pentru a elabora cadrul „obiectiv“ al unei nonficţiuni subiective, nu pentru a ficţionaliza şi cu atât mai puţin pentru a literaturiza documentalul, ci pentru a autentifica. Altfel decât în Acasă se vorbeşte în şoaptă de Stelian Tănase, notele de urmărire ale securiştilor sunt folosite ca madlenă proustiană în rememorarea „arheologică“ a propriei vieţi, a existenţei propriei familii aflate pe marginea prăpastiei staliniste şi, nu în ultimul rând, în reconstituirea atmosferei unei epoci alb-negru cu sonorul dat la minimum. Ceea ce copila de 8-9 ani abia reuşea să prindă dintr-o lume mic-burgheză aşezată şi ameninţată din umbră cu dispariţia, într-un Bucureşti tot mai marcat de semnele comunizării, de penurie şi de teamă, capătă relief şi complexitate în acest „dosar de existenţe“ minimalist prin ciocnirea perspectivelor: cea a urmăritorilor, pe de o parte, iar pe de alta - perspectiva supravieţuitoarei care salvează, din memoria afectivă şi din examenul mărturiilor suprapuse, tot ce se mai poate salva.
Într-un prolog, autoarea îşi dezvăluie arta poetică a scenariului narativ ce adună aceste ready made securistice, dându-le, prin contact cu propria subiectivitate, relief şi semnificaţie:
„Ne amărâm de ani de zile descoperind că X sau Y, până şi Z au colaborat cu Securitatea. În cele ce urmează, situaţia e inversată cu bună ştiinţă. Securiştii sunt aduşi să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o parcurgem în amintirile vieţii de după război, din anii bolşevizării României. Rapoartele lor sunt metronomul care ritmează textul de faţă, dând osatură zilelor, canavaua pe care se dispun amintirile. Ele declanşează, de multe ori, rememorarea. Întrucât niciun om în toată firea nu s-ar apuca să noteze pas cu pas unde a mers, la ce ore şi în cât timp, de-a lungul zilelor mai multor luni de viaţă, dar ei au
făcut-o, fiind plătiţi pentru asta, iată că putem privi, cu ochi de furnică, la un răstimp altfel imposibil de separat de pasta anilor 1948-1950.
În cartea sa Je me souviens, Georges Perec a adunat 485 de fărâme de text, toate debutând cu Mi-aduc aminte, fiecare întruchipând regăsirea unui fapt de viaţă minuscul. Amintirile plutesc în vid, detaşate de timp. (...) Dar modul lor de a supravieţui e tocmai ruperea de zile şi de ani, şlefuirea lor treptată prin frecare unele de altele în gândul nerostit, până când se prefac în pietre mici cu contururi îmbunate, ca pietrele pe care le poartă prin buzunare sau le prefiră printre degete personajele abulice ale lui Beckett“.
Îmbunarea trecutului insuportabil - iată ţinta acestei cărţi în care expresivitatea involuntară, „comportistă“, maniacal-stereotipă şi uneori agramată a notelor de urmărire (există peste 20 de angajaţi care se califică la locul de muncă lucrând în schimburi, sub coordonarea unui anume P. Roiu) se combină eficient cu rafinamentul evocator al autoarei, de o tensiune interioară abia ţinută în frâu. În locul justiţiarismului simplificator, Sanda Golopenţia optează pentru tehnica infinit nuanţată a recuperării umanului, iar această atitudine rară şi nobilă corespunde peste timp celei similare a lui Anton Golopenţia însuşi: un tehnocrat cu simpatii de stânga moderată în plină derivă totalitară, dar care, din dedicaţie profesională şi patriotism neostentativ, s-a încăpăţânat să lucreze ca specialist statistician sub toate regimurile, de la cel antonescian la cel comunist, plătind cu viaţa pentru neangajarea politică. Parcurgându-i textele ştiinţifice, inclusiv lucrările tipărite în addenda cărţii, nu poţi să nu fii frapat de actualitatea multora dintre ele şi să nu realizezi câtă nevoie avem, în fond, şi azi de asemenea oameni „epuraţi“ în mod cinic şi criminal de noul regim postbelic.
Din câteva inserturi memorialistice inedite ale lui Constantin Lalu (funcţionar la Statistică, m. 1988) reiese că A. Golopenţia ar fi murit la canalul Dunăre-Marea Neagră. Paginile în cauză, care-şi aşteaptă încă editarea, au fost păstrate de Măriuca Vulcănescu, fiica unei alte victime tragice.
Cumplită ironie a istoriei: înainte de a fi arestat, A.G. redactase pentru Comisia de Stat a Planificării câteva studii de fezabilitate a acestui proiect interbelic transformat între timp în Gulag...
Din rapoarte de filaj, înregistrări telefonice şi reconstituiri subiective prind, treptat, contur drumurile obiectivului „Galop“ prin Bucureşti şi în împrejurimi cu copiii Dănuţ şi Sanda (cărora, presimţind arestarea, vrea „să le lase amintiri“), vizitele sale ritualice prin librării şi anticariate, la Biblioteca Academiei (unde citeşte, potrivit urmăritorilor, „complet străin de tot ce se petrece în jurul său“) sau în căutarea foştilor colegi de serviciu. De asemenea, multe figuri greu de uitat (între ele, providenţialul, ataşantul Ion Negru, devenit după arestarea lui Anton Golopenţia protectorul familiei; Dimitrie Gusti, ajuns în mizerie; Paul Sterian, curier la un şantier...), solidarizarea discretă a prietenilor şi colaboratorilor (ei înşişi urmăriţi sau ameninţaţi după aventura fugii lui Manuila), drama înăbuşită a statisticianului ireproşabil, rămas fidel muncii, cărţilor şi familiei („turburat sunt eu câteodată, da... caut să uit...“), destinul frânt al Ştefaniei Golopenţia, cerşind posturi în învăţământul mediu, umilită de „cadrele“ ideologice şi sfârşind, răpusă de cancer, înaintea expatrierii Sandei, „copilăriile palide“ ale celor doi fraţi, trauma fiicei maturizate în sărăcie şi frică, printre cărţi, „feţele tăcerii“ şi privirea „neuitătoare“ a lui Tudor Vianu asupra studentei care-şi dă „doctoratul în tăcut“... Li se adaugă, spre final, scrisori testamentare ale arestatului către familie, neajunse la destinaţie. Şi, peste toate, o lume ce se desface în bucăţi sub loviturile Istoriei, spre a fi recompusă din urmele ei cu o exactitate, o fineţe şi o intensitate pe care numai competenţa exemplară, unită cu o sensibilitate acută şi cu un dor nevindecabil („Cu timpul, sfâşierea creşte, nu scade...“) le poate genera. //
// SANDA GOLOPENŢIA
// Viaţa noastră
cea de toate zilele
// Editura Curtea Veche
// Bucureşti, 2009
