Filmele documentare

In afara de fictiune, care atrage atentia majoritatii publicului si presei, Berlinala este o ocazie excelenta pentru a vedea o parte din cele mai recente productii din domeniul filmului documentar. Raspandite in diverse sectiuni, Panorama sau Forumul tanarului cineast, documentarele acestui an reflecta tenditele lumii contemporane. Cele aflate sub semnul Panoramei pot fi grupate dupa trei teme principale: politica, muzica, sex & sexualitate. Mai putin restrictionate ca gen sunt si documentarele din Forum care, sub egida arta pop si politica, includ o paleta mai larga de optiuni.
Sub semnul politicii intra si filmul despre razboi sau, mai degraba, despre o noua forma de razboi: masacrul si fratele sau mai mare, genocidul. Stirile au devenit repetitive in prezentarea violentei, imaginile cosmetizate de televiziune nu iti releva intreaga dimensiune a tragediei umane, de aceea este nevoie de curajul si perseverenta unor regizori pentru a descompune mecanismele violentei si a recompune aspectul pur uman al conflictului.
Trei dintre filmele Panoramei vorbesc despre masacre, folosind mijloace de expresie diferite, in functie de unghiul ales.
Noua ani le-au trebuit Monikai Borgman, lui Lokman Slim si lui Hermann Theissen pentru a realiza documentarul Massaker (Masacru). Sunt intervievati sase dintre soldatii care timp de doua zile si trei nopti au taiat, violat si ucis femei, barbati, batrani si copii, refugiatii palestinieni din Sabra si Shantila, Liban, in 18 septembrie 1982. Cei sase apartineau "Fortelor libaneze", o grupare crestina, antrenata de armata israeliana, aflata atunci sub comanda lui Ariel Sharon, actualul premier al Israelului. Pe parcursul interviurilor camera le exploreaza trupurile, imbracate in haine civile, maieuri murdare sau treninguri, fara sa le vedem vreodata fata, fara sa le vedem vreodata ochii. Prin intrebarile puse, filmul exploreaza resorturile violentei per se, mecanismele violentei colective. Fotografiile cutremuratoare ale cadavrelor pe strazi nu ne sunt aratate noua, ci lor, soldatii de atunci, pentru a rememora. Unul povesteste cum a murit femeia care e in picioare, strigand, in poza; altul recunoaste imaginea cailor morti la marginea drumului, care l-a impresionat atunci pentru ca iubeste caii; altul da detalii tehnice despre gropile comune, unde ultimele trei straturi de corpuri trebuie bagate in saci de plastic pentru a inabusi mirosul de putrefactie. Metoda subtila aleasa de realizatori, care nu ilustreaza nici una dintre povestiri cu imagini directe, care nu arata nici o arma, ci doar, cel mult, o punga de plastic continand gloante, este cu atat mai eficienta, cu cat nu se emite nici o judecata. In final, unul dintre cei sase spune singur ca inca nu a fost judecat pentru crimele comise. Meritele filmului sunt faptul ca si-a pastrat calitatea de marturie, fiind foarte stilizat ca imagine, ca a reusit sa nu dezvaluie identitatea interlocutorilor si, in acelasi timp, sa le dea un chip uman, si ca reconstruieste o traiectorie de ura si instigare la violenta doar din relatarile celor intervievati, fara alte documente, cum ar fi imagini preluate de la stiri, din ziarele vremii etc.
Tema violentei continua si in Lost children (Copiii pierduti), al carui subiect cutremurator este soarta copiilor de la granita dintre Uganda si Sudan. Un razboi vechi de 18 ani, care acum a descoperit o noua sursa de soldati. Minori sub 14 ani sunt rapiti din satele lor si folositi de trupele "Armatei de rezistenta a lorzilor", fortati sa ucida si sa tortureze. Cei doi realizatori, Ali Samadi Ahadi si Oliver Stoltz, si-au inceput discursul filmic cu imagini document, imagini filmate de amatori, pe video, de proasta calitate, dar cu o valoare de marturie inestimabila si de o violenta greu de indurat. Luati cu forta din familiile lor, pe care uneori sunt siliti sa le ucida, prin torturi si teroare impusa, pentru ca apoi sa o impuna ei insisi altor "recruti", cei care reusesc sa scape din acest cerc al mortii si sunt indeajuns de norocosi ajung in Pajule, un sat unde exista un centru de adapostire si tratament. Asistenta care se ocupa de cazurile lor spunea ca dintre cei care ajung acolo - si a avut mai mult de 800 de "clienti", dupa cum le spunea ea -, doar 20% nu au ucis. Copiii sunt urmariti de cosmaruri noaptea, sunt respinsi de familii, chiar si dupa ce se supun unor ritualuri de purificare (implicand, in mod ironic, uciderea unei capre), de teama repercusiunilor, si vorbesc cu greu despre experienta din bush. Iar cand vorbesc, asculti cutremurat: unul dintre copii, doar de 8 ani, povesteste cum a fost pus sa omoare un om cu o macheta, ca sa demonstreze in fata celorlalti recruti, iar apoi i-a pus pe acestia sa ii manance creierul. "Fiert?", intreaba calm asistentul social, "Nu", rade baiatul, "crud". Dar viata pare sa continue. Copiii invata sa mearga pe bicicleta, sa alerge, sa se joace, unul dintre ei planteaza o gradina. Poate daca acestea ar fi intr-un film de fictiune ar parea kitsch, exagerate, patetice, dar cand auzi aceeasi voce de copil povestind despre hacuirea altor doi copii si, pe acelasi ton, despre pasiunea pentru gradinarit, este impresionant. Te intrebi de unde gaseste sufletul si corpul uman aceasta putere imposibila de regenerare.
Tot sub semnul traumatic al masacrului de civili sta si documentarul, din sectiunea Forum a festivalului, intitulat Coca - the Dove from Chechnya (Coca - porumbita cecena). Din 1994, Zainap Gashaeva a inregistrat ceea ce se intampla zilnic in tara ei natala, Cecenia: rapiri, torturi, crime. Ea si alte femei ascund casete video si le transporta in Vestul Europei, aducandu-le ca marturie in fata tribunalelor internationale sau doar arhivandu-le, pentru a fi folosite ca marturii in procesele viitoare. Casetele sunt scoase din ziduri, curatate de praful de ciment, negative si fotografii sunt carate in saci de plastic, pe strazile taberelor de refugiati din Ingusetia, sunt introduse intr-o complicata baza de date pe computer (victima, executant, loc, ora, martor, sursa de informatie). Ceea ce este impresionant in acest film, in afara de aparenta inutilitate din punct de vedere politic si al perceptiei mass-media a demersului, este ca nu vedem barbati, barbatii ceceni din acest film sunt morti, disparuti sau, in cel mai fericit caz, adormiti pe canapea. Toata lupta este dusa de femei, femei care poarta cu ele zilnic un imens gol, un gol unde ar trebui sa fie o familie, o viata. Desi filmul tot nu scapa de tonul usor patetic, accentuat si de titlurile informative care apar pe ecran, precum si de tranzitiile adesea brutale, dintre normalitate si razboi clandestin, aceasta lupta cu saci de plastic, casete zidite si kilometri de negative asteptand, cuminti, sa fie acceptate ca marturii, in timp ce cei care le cara si propaga dispar, este impresionanta. In timpul filmarilor, doi dintre cei intervievati au disparut fara urma. O masa de probe care vor capata glas cand nu mai fi nimeni in viata? Oare nu va fi prea tarziu? - se intreaba realizatorul filmului, Erik Bergkraut.
Intr-o incursiune a la Michael Moore (batand la usi si punand intrebari directe si incomode), Marc Levin, un cineast evreu din New York, a pornit sa intervieveze pe cei care au reeditat una dintre cele mai faimoase carti atribuite comunitatii evreiesti, dar in realitate un fals dovedit, perpetuat de Rusia tarista, The Protocols of Zion (Protocoalele inteleptilor Sionului). Aducand la suprafata cartea in zilele noastre, organizatii extremiste, crestine sau musulmane, afirma ca in spatele atentatului de la World Trade Centre s-ar afla Mossadul, politia secreta israeliana. Documentarul ne poarta prin SUA, in conversatii cu americani de ascendenta araba, negri nationalisti, crestini fundamentalisti, skinheads, rabbi cabalisti, cu cei care neaga Holocaustul, cu cei care au supravietuit Holocaustului, cu membrii miscarilor pacifiste. Afirmatiile interlocutorilor pareau uneori absurde, unul dintre negri antisemiti spunea ca PEPSI reprezinta initialele de la Pay Every Penny for the State of Israel (Da fiecare penny pentru Israel), iar primarul New Yorkului, de origine italiana, oricum, Giulianni, este, de fapt, "Jew Lianni" ("Evreul Lianni"), alteori doar pragmatice: liderul unui grup de extrema-dreapta care vindea cartea pe Internet vorbea despre profiturile si succesul pe care il are vanzarea acesteia, precum si a steagului nazist.
Maestrul propagandei antisemite a fost, insa, subiectul unui alt documentar din Panorama: Das Goebbels-Experiment (Experimentul Goebbels). Regizorul Lutz Hachmeister si coscenaristul sau, Michael Kloft, construiesc portretul unui om cu o viata enigmatica si ciudata, aflat tot timpul, ca un politician modern, in atentia presei, care, asemeni creatiilor sale propagandistice, s-a re-inventat si re-construit in mod continuu. Folosind jurnalul lui Goebbels ca fundal sonor, singura voce din film, ni se dezvaluie portretul psihologic al unui om febril, osciland intre mal du siècle si smiorcaieli, intre furie destructiva si extaz politic. Documentarul ne releva un activist maniaco-depresiv, mai ales in gesturi si mimica, care este in acelasi timp asemeni unui manager modern al informatiei si al media, care se dedica cu pasiune mijloacelor de comunicare cu publicul. Si care esueaza pe toata linia, atat politic cat si moral.
Subiectul nazismul este atins si in 2 oder 3 Dinge, die ich von ihm weiss (2 sau 3 lucruri pe care le stiu despre el) in care Malte Ludin analizeaza modul in care familia unui bine cunoscut ofiter nazist, Hanns Ludin, responsabil de exterminarea populatiei evreiesti din Slovacia, se raporteaza si admite realitatea acestor fapte. Regizorul este el insusi unul dintre descendenti, iar familia aflata sub microscop ii apartine, incluzand vaduva ofiterului, copiii si nepotii. El realizeaza astfel un portret intim, dar cu valoare exemplara. Facand legatura intre doua teme dragi festivalului, Maner, Helden und Schwule Nazis (Barbati, eroi si homosexuali nazisti), documentarul lui Rosa von Praunheim ii urmareste pe cei cu puternice convingeri de extrema-dreapta. Pentru ei, virilitatea si nationalismul sunt la fel de importante, dispretuind femeile, precum si homosexualii pasivi, si propagand antisemitismul.
Motivul sexualitatii s-a diversificat pe parcursul anilor in productiile proiectate la Berlin. Iata cateva dintre titlurile care exploreaza sexul si sexualitatea: That Man: Peter Berlin (Acel barbat, Peter Berlin), de Jim Tushinski, descrie portretul uneia dintre cele mai faimoase vedete porno homosexuale din LA; On A True Story (Dupa o poveste adevarata), unde Walter Stokman il intervieveaza pe cel al carui caz a stat la originea scenariului filmului lui Sidney Lumet Dog Day Afternoon, povestea celui care ataca banca Chase Manhattan pentru a obtine bani pentru operatia de schimbare de sex a partenerului sau homosexual. Gender X - o incursiune in imaginea pe care o au tinerii care trec intre un sex si altul, fiind cand barbat, cand femeie, cand intre, in Berlinul zilelor noastre.
Cum in sectiunea Competitie a Berlinalei nu a existat nici un documentar, doar premiile care includeau Panorama si Forum au putut rasplati munca, adesea de ani si ani, a realizatorilor. Si acestea au fost doar doua: Premiul juriului ecumenic pentru Ratziti lihiyot gabor (In transeele refuzului), "un film care povesteste istoria a sase soldati israelieni care, dupa ani de serviciu loial, refuza sa mai lupte. Marturiile lor demonstreaza cum viziunea profunda a traditiei iudaice da putere transformarii de sine si celei sociale", dupa cum explica juriul alegerea sa; si Massaker (Masacru), castigator al Premiului FIPRESCI.
Atat de la un festival dedicat fictiunii.