Filonul penitenciar al Romaniei de azi

Stelian Tanase a scris o carte importanta despre lumea tenebroasa a comunismului ilegalist din Romania de dinainte de 1945 si despre destinele contrastante ale figurilor sale tutelare. In consacrarea sa ca volum istoric fundamental, singurele obiectii ar putea tine, eventual, de lungimea unor episoade si preferinta autorului pentru repetitii. Dar multe din exceptionalele revelatii si dezvaluiri ale volumului chiar merita sa fie repetate. Aceasta carte trebuie sa fie tradusa în engleza si franceza, caci merita sa devina un eveniment editorial nu doar pentru istoriografia romaneasca, ci si pentru cea a comunismului mondial.
Cele 18 capitole se concentreaza în general asupra cate unei persoane sau a unui grup de indivizi, precum si asupra unor momente speciale, precum greva din 1933 de la Grivita, Frontul Popular si “Marea teroare”, decaderea Cominternului sau asasinarea liderului comunist Stefan Foris de catre mai cunoscutul sau succesor. Alte capitole captivante reînvie în detaliu figuri uitate, demonstrand spiritul detectivist cu care Stelian Tanase a cercetat numeroase arhive si a facut interviuri. Revolutionarul dobrogean Cristian Rakovski, o stea a politicii sovietice, însarcinat în 1919 cu dirijarea extinderii catre vest a revolutiei, era, se pare, cat pe ce sa dizolve Romania Mare în 1919. Gheorghe Cristescu, micul burghez bucurestean, care fusese primul sef al Partidului Comunist Roman si care iese de la Canal la timp ca sa participe la funeraliile lui Titel Petrescu si ale Anei Pauker, joaca ulterior chiar un rol episodic la congresul din 1969 al PCR. Mai celebrul Panait Istrati, care se transformase din propagandistul “realizarilor” sovietice într-unul din primii demistificatori ai legendei lui Stalin, este descris în tuse tari ca erou tot mai disperat al unei lumi polarizate, în care era extrem de greu sa te situezi deasupra taberelor comunista si capitalista, fara sa îmbratisezi vreuna din aceste religii.
Stelian Tanase analizeaza convingator fiecare etapa a istoriei socialismului mondial, pe fundalul careia se joaca drama comunismului romanesc. Pe buna dreptate, în centrul povestirii sale se afla cei 600-700 de ilegalisti întemnitati. Un document oficial de la sfarsitul anilor ’30 descrie “republica comunista în miniatura” de la închisoarea Doftana. Mai tarziu, stagiul în puscarie avea sa devina principalul criteriu pentru cariera politica. Tanase vorbeste despre “revansa sociala a celor mai iubiti si devotati luptatori ai proletariatului” (p. 320). Multi veterani ai puscariilor considerau ca bogatia burghezo-mosierimii expropriate li se cuvine de drept. Etica lor deformata, resentimentele si complexele de inferioritate aveau sa otraveasca o întreaga natiune. Dupa 1948, “populatia este formata din arestati si arestabili”. Fostii detinuti, acum la putere, nu se puteau dezbara de vechile reflexe. “Ei se considera înca în clandestinitate si actioneaza ca atare. Societatea este pentru ei un mediu ostil si strain…” (p. 344)
Personajul central al cartii este Gheorghe Gheorghiu-Dej. El nu mai este proletarul izolat si respingator, eclipsat de Ana Pauker si Nicolae Ceausescu. Dimpotriva, aici prinde viata un personaj nemilos si fara scrupule, dar extrem de real, printr-o scriitura care-l plaseaza pe cel mai abil comunist al Romaniei în galeria figurilor malefice ale întregii istorii nationale. Dej, care la arestarea sa din 1933 fusese doar un personaj marginal, avea sa-si slefuiasca abilitatile politice în urmatorii 12 ani. “El judeca si aplana conflictele dintre detinuti, acorda beneficii, sanctiona, excludea din partid.” (p. 336) In trecerea sa prin diverse puscarii a deprins prudenta si secretul mentinerii la suprafata. Dej supraveghea distributia bunurilor necesare supravietuirii, caci controlul acestora îi obsedase întotdeauna pe comunisti, asa cum avea sa se vada si la sfarsitul epocii comuniste, în anii ’80. Tot Dej “era un maestru al stergerii urmelor si al disimularii” (p. 338), lucru dovedit în 1951-‘52, cand înlaturarea Anei Pauker si a grupului ei a fost pregatita minutios timp de cinci luni. Dej acumulase “o imensa doza de resentiment împotriva mai norocosilor si, probabil, mai bine vazutilor (de catre Komintern) colegi” (p. 322). Printre victimele sale predilecte se numarau revolutionarii de profesie, cu biografii mai impresionante decat a sa. Pentru multi aveau sa le fie fatale. Tanase scrie ca “era imposibil sa stii ce gandeste cu adevarat” (p. 322). Dar nu se îndoieste ca “Dej detesta burghezia si pe toti care, într-un fel sau altul (avere, educatie, etc.) ii erau superiori” (p. 342).
Intr-un pasaj esential ce merita sa fie citat în întregime (si care utilizeaza amintirile lui Belu Zilber), Dej e caracterizat de Tanase ca fiind o stralucita, dar periculoasa mediocritate: “cum a reusit... sa devina personalitate politica internationala, sincer deplans atunci cand a murit. Fara sa fie prost, era un om banal, fara talente de organizator, fara idei personale. Capul nu-l ducea decat la mici surubarii de mic politician de provincie... raspunsul este ca tocmai banalitatea personajului i-a asigurat suprematia... Exista ceva care s-ar putea numi geniul banalitatii care inseamna adaptarea instantanee la mediu, capacitatea de a mima, de a satisface vanitatile si dorintele cele mai gregare, fara interventia ratiunii; cu aceste calitati te nasti, nu le înveti. Gheorghiu-Dej nu a avut o singura idee personala, dar a învins” (p. 340).
Dar Tanase nuanteaza, afirmand altundeva ca, fara Armata Rosie, “Dej, quisling-ul desemnat de Stalin... ar fi ramas un lumpen; cu sanse, ar fi fost un oarecare lider sindical, daca între timp nu si-ar fi deschis o mica afacere în zona Garii (cum visa odata), de reparat lampi sau de instalat retele electrice prin casele îmbogatitilor din anii ’40” (p. 339). Dar eu cred ca trasaturile sale de caracter sunt exact cele care i-ar fi permis sa joace cu succes în arena politicii contemporane: îndrazneli marunte, duplicitate, sarm si afabilitate de suprafata si indiferenta fata de idei. Datorita calitatilor de povestitor si imitator, Dej s-ar fi simtit în elementul sau la talk-show-urile de televiziune.
In schimb, sunt de acord cu autorul ca marele rival al lui Dej, Lucretiu Patrascanu, era esentialmente un neadaptat, un individ ce provenea “dintr-un mediu deschis si tolerant, nu dintr-unul închis” (p. 414). Desi fusese un element cheie în lovitura de stat din 1944 împotriva lui Antonescu, el nu era un conspirator natural si nu a organizat niciodata o factiune. Considerand ca doar Moscova putea sa schimbe un lider de partid, a refuzat sa i se alature lui Dej în complotul împotriva lui Foris, devenind astfel dusmanul de moarte al acestuia.
Facand un exercitiu subtil de psiho-biografism, Tanase argumenteaza ca aderenta lui Patrascanu la bolsevism “a fost o reactie împotriva lumii din care tatal sau era exclus”, a caselor burgheze care îl respinsesera datorita atitudinii sale germanofile din 1918 (p. 398). In final, el însusi devine un colaborationist, “într-o forma mai grava decat fusese tatal sau” (p. 424). Dar era “o afiliere ideologica si nu una organica... si era tot atat de alienat de mase pe cat era si de elita epocii sale” (p. 399). El nu s-a desprins cu totul de clasa din care provenea, mergea la concerte si receptii, practica diverse sporturi. Ai putea fi tentat sa-l consideri pe Patrascanu un fel de tanar furios, care avea nevoie de mai mult timp decat contemporanii sai pentru a se conforma societatii. Isi închipuia Romania de dupa 1945 ca fiind o tara unde stanga va fi la putere, dar nu ca o tara sub dictatura. “Conta pe popularitate, esential pentru un politician într-o democratie. Gheorghiu-Dej conta pe aparat. Aparatul nu îngaduia sa se joace altfel decat dupa regulile lui.” (p. 431) Intr-o Romanie nestalinista, probabil ca Patrascanu s-ar fi îndepartat de stanga. Cariera lui ar fi urmat probabil un traseu puternic ascendent daca ajungea în Occident, si e plauzibil sa ne imaginam ca ar fi fost un pol de coagulare anticomunista mai eficient decat exilatii proveniti din partidele burgheze. Dar, în conditii politice normale (si în ciuda curajului sau din timpul detentiei si a multiplelor sale calitati), probabil ca ar fi fost depasit de mediocritatile îndraznete, asa cum s-a întamplat cu majoritatea intelectualilor intrati în politica dupa 1990.
Fuga în strainatate i-ar fi salvat viata. Dar nici el, nici Belu Zilber, alt intelectual notabil al stangii, nu au înteles avertismentele vizibile înca din perioada marilor epurari. Poate ca era firesc sa presupui ca teroarea aplicata de Stalin în Polonia si în statele baltice în 1939-‘41 nu va putea fi repetata în Romania. Zilber este o personalitate fascinanta; potrivit lui Cioran, era cea mai inteligenta persoana a tineretii sale din Bucurestiul anilor ’30. Dupa 1989, ni l-am putea imagina ca fiind editorul unei Academii Catavencu mai cerebrale, dar la fel de insolenta.
Zilber intrase la puscarie cu mult înainte de executia lui Patrascanu, care fusese menita sa-i paralizeze pe toti de frica. Daca el putuse fi lichidat, “însemna ca nimeni nu era la adapost, indiferent de trecutul lui” (p. 394).
Tanase scrie pagini virulente si despre tovarasii de drum, al caror rol era sa mascheze subminarea sistematica a societatii romanesti. “Prezenta lor confera credibilitate comunistilor, diminueaza suspiciunile fata de planurile sovieticilor, dau o aparenta de normalitate…” Erau motivati de “teama de represalii pentru trecutul lor; unii din oportunism, altii din dorinta de a-si salva cariera, viata, averile” (p. 438-439). In ochii lui Tanase, cel mai detestabil dintre acesti tovarasi de drum era Ion Gheorghe Maurer, care devenise prim-ministru în ultimii ani ai epocii Dej. Trasaturile pe care i le atribuie lui Maurer, burghez rafinat, mobilizat de rapacitate si vanitati, lipsit de orice crez, pot fi identificate azi la multi dintre eurocratii de care depinde soarta Romaniei.
Opera monumentala a lui Stelian Tanase descrie modul în care Romania a fost preluata de o clica marunta, animata de complexe si obsesii, si care a împins tara la dezastru. O tema ramasa însa neatacata este cea a importantei rivalitatilor etnice dintre ilegalisti. E surprinzator ca ea nu apare ca subiect distinct în cartea lui Tanase. Activitatea de pana acum a autorului - romancier, ziarist si editor al unei publicatii academice precum Sfera Politicii - l-a motivat si i-a oferit acces la detalii cruciale. Toate acestea i-au permis sa elaboreze o carte complexa si captivanta, a carei bogatie revela în egala masura elementele de baza ale culturii politice romanesti si ale istoriei recente, dar si vietile bizare ale neadaptatilor, fanaticilor, oportunistilor si idealistilor care se calca-n picioare în paginile sale. Avem în fata o carte pentru care explorarea epocii comuniste si a originilor sale nu reprezinta echivalentul unei vizite la muzeul cu obiecte preistorice fara rezonanta contemporana. Ansamblul de reactii atente ale lumii intelectuale si amploarea dezbaterilor la subiect pe care le va inspira cartea vor demonstra masura în care Romania accepta o analiza profunda a radacinilor comunismului.

*Stelian Tanase, Clientii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Humanitas 2005, pp. 511

Traducere de Dan Goanta