Finalul lui 2005 in cinematografe (II)

Filmele “de rasunet”, lansate cu tam-tam, ale sfarsitului de an, au fost King Kong, Harry Potter 4 si Cronicile din Narnia. Ele continua (si, probabil, vor continua cel putin cateva luni înca) sa ruleze în sali.

King Kong e filmul lui Peter Jackson (cel cu Stapanul inelelor) si, evident, e o megaproductie. Meritul lui Jackson si ceea ce face ca filmul sa fie mai mult decat un spectacol grandios de 3 ore, cu mari desfasurari de forte, e tusa retro pe care o imprima filmului si accentele ecologiste din discurs. Asta diferentiaza filmul lui Jackson de altele din serie si-l face sa fie mai mult decat un simplu film cu monstri ce distrug orasele moderne. Daca trilogia Stapanul inelelor va marca, fara-ndoiala, istoria cinematografului comercial, dar nu mai mult de-atat, King Kong s-ar putea sa se impuna ca o abordare usor diferita în filmele de gen. Monstri “umanizati” exista în istoria cinematografului - de la Frankenstein la King Kong -, dar ceea ce e cel mai percutant la filmul lui Jackson e amestecul de retro si efecte speciale de ultima ora, plus substratul ecologic à la Miyazaki. Un film care, în ciuda lungimii, se vede cu placere.

Pe de alta parte, Harry Potter începe sa nu mai spuna nimic. Fascinanta lume a magiei începe sa-si piarda din forta si sa-si uzeze mecanismele de atractie - ceea ce e prea mult strica. Elementul de noutate odata epuizat, se instaureaza cel de repetitivitate fara sens. Desigur ca filmul e din nou plin de efecte speciale, unele scene sunt captivante, dar în ansamblu e o senzatie prea accentuata de déjà vu. Harry Potter and The Goblet of Fire/Harry Potter si Pocalul de foc (2005) e regizat de Mike Newel.

The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe/ Cronicile din Narnia - Leul, vrajitoarea si dulapul (2005), regia Andrew Adamson, e mai degraba un film pentru copii, nu lipsit de fast si ritm, dar fara prea multa surpriza sau originalitate. Niste copii evadeaza din sumbra lume în care traiesc (în Anglia celui de-al II-lea razboi mondial) într-o lume de poveste - Narnia, în care se da lupta între fortele raului (conduse de o vrajitoare) si cele ale binelui (conduse de un leu). Spectacolul e oferit de animalele si creaturile Narniei, iar efectele speciale îsi au rolul lor foarte important.

Dincolo de atmosfera sumbra, partea a doua a lui Saw/Puzzle mortal 2 (2005), regia Darren Lynn Bousman, e la fel de neconvingatoare ca si prima. Cum de toti cei tinuti captivi se lasa coplesiti de groaza si nu fac nimic concret ca sa evadeze, atata timp cat: 1) sunt multi si-si pot uni eforturile (fizic) pentru a o face; si 2) au la îndemana tot felul de lucruri pentru a sparge usi sau chiar ziduri? Scenariul în sine e construit plecand de la premisa ca cei captivi intra în jocul rapitorului si nu fac nimic sa scape. Nici macar nu se gandesc sa sparga camera care-i supravegheaza si care-i permite rapitorului sa-i manuiasca asa cum vrea el. De asteptat partea a treia...

Tot din seria horror, remake-ul pentru piata americana dupa Dark Water-ul japonez, care se numeste tot asa - Dark Water/Apa întunecata (2005), regia Walter Salles -, e sub nivelul originalului. Japonezii (asiaticii, în general) stiu ca, pe langa elementul horror, sa introduca un anumit rafinament care sporeste efectul asupra spectatorului. Hollywood-ul rar reuseste asa ceva, iar Dark Water e exemplul tipic de copie fara vlaga.

The Skeleton Key/Cheia schelet (2005), regia Iain Softley, e un thriller cu oarecare atmosfera (sudista), cu oarecare mister, dar care nu iese prin nimic în evidenta. Buna Kate Hudson si o placere sa o revezi pe Gena Rowlands.

Tot la capitolul thriller-horror, The Exorcism of Emily Rose/Un caz de exorcizare (2005), regia Scott Derrickson, lansat la Venetia (oare de ce?), nu-i mai mult decat un alt film cu posedati si exorcizari. Nimic - de la poveste si regie, pana la distributie - nu exceleaza.

Asa cum nu exceleaza Red Eye/ Zbor de noapte (2005), de Wes Craven, thriller cu implicatii politice. Filmul are ceva suspans si e chiar de apreciat ca tensiunea tine destul de bine, în conditiile în care 90% din actiune are loc într-un spatiu închis - în avion. Nu iese totusi din zona comunului.

Tot în avion e plasata actiunea lui Flightplan/Jurnal de bord (2005), regia Robert Schwentke, care e ceva mai sustinut decat Red Eye. Tot thriller, despre rapirea unui copil pentru îndeplinirea unui plan al rapitorilor, filmul oscileaza (în sensul bun, caci asta sporeste suspansul) o buna perioada între doua ipoteze: nu stii daca mama copilului delireaza sau daca e vorba de o întreaga conspiratie. Cu Jodie Foster în rolul principal.

La Venetia (iarasi de ce?) fusese lansat si Four Brothers/Patru frati (2005), de John Singleton - lunga însiruire de clisee si banalitati care vor sa construiasca o poveste de razbunare cu patru frati de sange. In fond, filmul nici macar nu merita deplasarea la cinema, chiar daca numele lui Singleton e destul de cunoscut prin festivalurile internationale.

Le Transporteur 2/Curierul 2 (2005) e un film produs (si scenarizat) de Luc Besson, din seria celor de actiune cu care ne-a obisnuit. Evident ca nu lipsesc scenele de lupte în stil oriental, conform pasiunii pe care cineastul francez o are pentru Extremul Orient. Ca si prima parte, nici aceasta nu se remarca, chiar daca actiunea e destul de bine tinuta în mana. Regizata, ca si prima parte, de Louis Leterrier.

36 Quai des Orfèvres/Politia Judiciara (2005) e un policier în traditie franceza, atent analizat de presa hexagonala. Poate pentru ca actori de prima mana joaca în film: Daniel Auteuil, Gérard Depardieu, André Dussolier, Roschdy Zem... Caci, în rest, filmul, în ciuda unui scenariu bine scris (cu o poveste politista - descifrarea unor crime - si o alta din culisele directoratului Politiei Judiciare franceze), nu impresioneaza nici prin atmosfera sumbra, nici macar prin interpretari. Actorii sunt asa cum îi stim, iar Daniel Auteuil (steaua incontestabila din cinematograful francez de azi) în mod categoric filmeaza prea mult...

Ramanand în zona europeana, nu e rau si merita vazut pentru destindere britanicul Fakers/Falsificatorii (2004), regia Richard Janes, comedie cu destul umor, plasata în lumea interlopa. Fusese lansat la Festivalul Filmului Britanic la începutul lui noiembrie, iar acum ruleaza si-n cinematografe.

E extrem de plicticos însa si fara forta germanul Barfuss/Descult, nebun si-ndragostit (2005), de Til Schweiger. Comedie romantica, avand unele accente grave, satira de moravuri si cronica de tinerete rebela, Barfuss sufera  în primul rand de lipsa de imaginatie scenaristica. Apoi, nici regia nu-l ajuta, asa ca filmul e (înca) un deserviciu adus filmului german în (si-asa foarte slab reprezentat).

Se petrece în cea mai mare parte în Marea Britanie, dar e american (si foarte prost) Goal!/Gool! (2005), regia Danny Cannon (originar din Anglia). E genul de film ce trateaza despre puterea vointei - nevoia de a învinge si de a-si fauri o cariera în fotbal a unui emigrant mexican din Los Angeles. Plin de cliseele filmului de gen si extrem de previzibil. Cu Marcel Iures.

Britanic e cel mai recent film - The Constant Gardener/Prietenie absoluta - al brazilianului Fernando Meirelles - cel care facuse foarte apreciatul Cidade de Deus, care l-a impus pe plan international. Meirelles pastreaza ca pe o constanta angajarea în sensibilizarea spectatorului fata de copiii din medii defavorizate si trece acum din Brazilia în Africa, pentru a ne spune povestea (ce se dezvaluie treptat) a unei femei care lupta (si moare) pentru a demasca planurile diabolice ale unor companii farmaceutice. Pentru a putea lansa pe piata medicamente noi, acestea le testeaza mai întai pe copii africani. Filmul a fost în competitia oficiala a Mostrei venetiene si-i are în rolurile principale pe Ralph Fiennes si Rachel Weisz. Un film sensibil, angajat si combatant nu la modul agresiv-propagandistic, ci atat cat trebuie si-i sta bine unui film ce vrea (si) sa traga un semnal de alarma, nu doar sa adune premii si sa faca încasari.