Pe aceeași temă
Când în martie țara și lumea întreagă au intrat în stare de urgență epidemiologică, nimic nu mai părea posibil. Încremenirea era nu doar a vieții reale, ci și a minților noastre supuse unei presiuni psihologice nemaiîntâlnite de generația de după război. În timp ce priveam tavanul am zărit cerul, cam așa li s-a întâmplat însă celor de la Sibiu, ca să cităm titlul spectacolului de la Opera din Lyon prezentat în festival (muzică John Adams, regia Eugen Jebeleanu). Plănuiseră, firește, cu mult timp înainte și pentru acest an o ediție de festival la fel de bogată și atractivă care acum era în aer. Tavanul camerei de izolare a fost străpuns însă și cerul s-a dovedit plin de speranțe. Puterea de a crede a devenit motoul festivalului care s-a repliat fantastic de repede pentru a trimite în casele tuturor doritorilor o adevărată bibliotecă teatrală virtuală, cum spunea un coleg din depărtări (l-am citat pe George Banu), în ediție de lux. Personal, am comparat programul de anvergură valorică al festivalului cu o academie. Un program în care se regăsește o parte importantă din creațiile unor autori fundamentali în domeniul artelor spectacolului din lumea largă, de la legendarii Robert Wilson, Lev Dodin, Peter Stein, Peter Sellers la reformatorii Thomas Ostermeier, Krysztof Warlikowski, Declan Donnollen, Edmundas Nekrosius, Sasha Waltz, Akram Khan, Joel Pommerat, Milo Rau, Jan Lauwers, la care îi putem adăuga pe Silviu Purcărete, Gigi Căciuleanu, Tompa Gabor, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Radu Afrim, reprezentând țara gazdă. O galerie prezentă în bibliografia obligatorie a oricărui profesionist sau spectator avizat a putut fi accesată cu această ocazie nesperată de a vedea sau revedea spectacole indispensabile culturii noastre teatrale, muzicale, coregrafice. Combinând inspirat ceea ce unii numesc pe nedrept conserve, adică spectacolele înregistrate (acestea pot fi foarte vii când sunt filmate profesionist), cu momentele de dialog direct cu artiștii, realizate anume pentru ediția online de acum, Constantin Chiriac, directorul festivalului, a reușit să ne creeze impresia că da, suntem în contact, că teatrul e încă viu, trăiește și mai ales că acest cadru de întâlnire de la Sibiu își păstrează relevanța și eficacitatea.
Mecanismul FITS despre care scriam odată admirativ a funcționat riguros, cu toate osiile unse, deși bănuim că nu a fost simplu să se obțină în timp atât de scurt drepturile de difuzare de la atâtea case importante de producție și să se pregătească difuzarea pe canalele electronice în condiții optime a atâtor producții. Iată doar faptul că un spectacol grandios ca Mesia de Handel în prelucrarea lui W.A. Mozart, montat de Robert Wilson relativ recent la festivalul de la Salzburg, nu a avut drept de difuzare decât pe teritoriul României, ne sugerează cât de dificilă a fost această întreprindere. E de presupus că doar bunele relații de colaborare cu teatre și autori de pe tot mapamondul și mai sus evocata generozitate au făcut posibil acest demers. Cum toți am avut nevoie de toți în aceste vremuri de restriște, mai puțin speculanții, vânând prada de război, am avut sentimentul că pentru o clipă au fost uitate interesele și orgoliile și primordială a rămas sărbătoarea. Dar cum să fie această celebrare a artelor spectacolului fără spectacole live și publicul care să le aplaude? Zilele trecute priveam la televizor reluarea în cadrul festivalului Fête de la Musique din sudul Franței a unor înregistrări de la edițiile trecute cu lume multă în arene și reputați soliști de operă. Iluzia unei realități acum imposibilă făcea momentul magic și senzația că suntem acolo, prezenți. Acest argument psihologic a funcționat și în cazul festivalului de la Sibiu, când i-am putut urmări pe invitați stând de vorbă de la mari depărtări, nu doar despre arta lor, ci și despre rosturile artistului în vremuri care îi pun în pericol munca. Am urât mai puțin calculatorul care a schimbat mentalități și obiceiuri și i-am apreciat mai mult virtuțile. Prin intermediul internetului am avut parte de spectacole altfel inaccesibile și mă gândesc mai ales la montările de operă, cu ansambluri mari și exigențe tehnice greu de respectat pe care nici chiar festivalul de la Sibiu nu și le-ar permite. Așa s-a întâmplat cu difuzarea online a operei Adriana Lecouvreuer de Francesco Cilea de la Covent Garden într-o interpretare de excepție, cu Angela Gheorghiu și Jonas Kaufmann, care, deși mai veche (2010), a rămas în analele montărilor de referință, ca să nu mai vorbim că șansa de a vedea acest cuplu de vedete nu o ai uneori nici când ai cumpărat bilet. La fel amintitul Mesia, creația recentă prezentată la Salzburg într-un eveniment cu ecou mondial, în inconfundabilul stil Robert Wilson aflat într-o dispoziție meditativ-mistică, cugetând la importanța tăcerii, cum a mărturisit și în dialogul cu Octavian Saiu susținut cu acest prilej. Munca mea a fost despre a trăi, conchidea regizorul-estet acum în vârstă de 80 de ani. Lacrimile Sfântului Petru, în regia lui Peter Sellers, cu Los Angeles Choral un unicat având la bază muzica renascentistului Orlando di Lasso, despre care au scris elogios ziarele, remarcând performanța interpreților care au cântat fără partitură această lucrare polifonică dificilă, a fost o altă perlă pe coroana festivalului.
Mai mult și mai bine ca alte ori a funcționat și serviciul de marketing, distribuind informația necesară cu asistența tehnică ce se impunea. Așa încât fiecare doritor de aici sau de aiurea, din orice alt punct al globului, a putut participa la FITS ziua sau noaptea când programul a fost reluat pentru a acoperi o arie de răspândire cât mai mare în lume.
Din selecția cronicarului nu puteau lipsi câteva dintre punctele forte ale afișului începând cu Lev Dodin și minunata lui trupă de la Maly Teatr din Sankt Petersburg. Cunoscutul regizor rus, promotor al teatrului de artă și al libertății de creație, a fost prezent în două seri consecutive, când am avut ocazia să vedem sau să revedem epopeea Frați și surori după romanul lui Feodor Abramov, creație antologică cu o lungă poveste în vremea cenzurii, o incursiune în istoria revoluției bolșevice de după al Doilea Război Mondial, în care autorii caută cauzele degradării omului sovietic. Bogat ca expresie teatrală, spectacolul a lăsat emoționante amintiri despre un timp al deriziunii și umilinței pe care și noi l-am trăit. Cu distribuții succesiv schimbate de la data premierei (1986) până azi, când nu știm dacă se mai joacă, Frați și surori aparține istoriei teatrului contemporan tot așa cum povestea lui aparține istoriei propriu-zise. Dintre spectacolele demne de menționat într-o selecție fie și succintă nu poate lipsi Domnișoara Iulia de Strindberg, realizat la Moscova de Thomas Ostermeier și echipa sa și prezentat în cadrul Teatrului Națiunilor. Tăios și decis ca de obicei, directorul de la Shaubühne-Berlin, cu concepții declarat de stânga, a speculat în hipercunoscuta piesă a autorului suedez nu doar disputa dintre sexe (temă dragă sexiștilor moderni), ci și confruntarea dintre clasele sociale în conflict. Totul pe fondul violenței care caracterizează societatea contemporană, care e și dominanta războiului dintre servitorul Jean, devenit în versiunea de față șofer, și stăpâna lui, aici patroană, susținut exemplar, cu forță dramatică, de interpreții Chulpan Kamatova, Evgheni Mironov și Iulia Peresild.
Proaspăta premieră de la Tokio cu Richard al III-lea, în regia lui Silviu Purcărete, transmisă în festival, a fost așteptată cu multă curiozitate. Pentru prima oară în capitala niponă, unde teatrul din Sibiu urma să deplaseze un alt spectacol de top (Povestea prințesei deocheate), cunoscutul regizor s-a reîntors la acest important titlu shakespearean (ne este cunoscută montarea sa de la Teatrul Mic din București cu Ștefan Iordache) cu idei noi. Din perspectiva unui joc al măștilor pus în mișcare pentru a ilustra mascarada luptei pentru putere, regizorul accentuează atitudinea de măscărici a eroului care-și aplică un nas de clovn ori de câte ori manipulează pentru a-și învinge adversarii. De vreme ce la final Shakespeare însuși îi pune-n mână pistolul pentru a se sinucide, se poate deduce cât de periculoasă a fost această manevră ipocrită, menită să mascheze adevăratele intenții ale sângerosului rege. Scenografia, semnată de Dragoș Buhagiar, etalând un spațiu închis cu intrări ascunse, ca și interpretarea actorilor japonezi sunt de sugestie europeană, fără altoiuri japoneze redând adecvat universalitatea operei.
Un loc aparte se cuvine acordat spectacolului de circa 4 ore al polonezului Krysztof Warlikowski În căutarea timpului pierdut, după romanul omonim al lui Marcel Proust, dramatizat de Piotr Grudzinski. O panoramare îndrăzneață a decadenței societății franceze care începe cu rememorarea cazului Dreyfus extinsă la problemele Europei, care a facilitat dintr-o gravă inconștiență venirea lui Hitler la putere și multe din conflictele care nu sunt nici astăzi stinse. Limbajul scenic compozit propriu regizorului, care contextualizează imagistica pe diferite planuri scenice, combinând neașteptat modalitățile teatrale de la psihologism la simbolism, de la coregrafiere la sonorități muzicale, de la exprimare poetică la imprecații pamfletare, creează imaginea unei lumi pline de contraste, al cărei sens pare într-adevăr pierdut.
Producția autohtonă Autobahn, un serial de teatru filmat, realizat anume pentru festival de Teatrul Național Radu Stanca și cuplul de regizori Andreea și Andrei Grossu, a rulat zilnic 7 din cele 10 zile. Ea a pus în valoare actorii trupei sibiene, care au făcut din textul autorului american Neil LaButte o dezbatere convingătoare despre problemele ce decurg din deficitul de comunicare și superficialitatea lumii de azi.
Ediția 2020 online a Festivalului internațional de teatru de la Sibiu a fost un succes evident, dar fără îmbrățișarea publicului, cum zicea Warlikowski, teatrul nu e teatru. E o scrisoare către destinatari necunoscuți. Speranța de a reveni la emoția vie a prezenței în sala de spectacole e egală cu credința că vremurile bune se vor întoarce. //
