Pe aceeași temă
Că mahalaua românească a devenit deja Centru sau e pe cale să înghită şi ce a mai rămas din el tine de domeniul evidentei. E de mirare doar că un asemenea subiect ofertant n-a fost valorificat până acum şi în studiile noastre literare. Prima care îl valorifică este Georgiana Sârbu, într-o lucrare proaspătă, empatică şi pitorească despre „romanele mahalalei“ autohtone. O lucrare aflată în trend-ul postmodern al interesului pentru marginalităti, cu acroş direct la contemporaneitate şi cu motivarea biografică de rigoare (în câteva frumoase pagini confesive, autoarea mărturiseşte a locui în apropiere de Ferentari).
Pe lângă ideea unei abordări deocamdată insolite şi al cărei potential de interes nu poate fi ignorat, unul dintre meritele acestui volum de debut (la origine - teză de doctorat în Litere, sub coordonarea lui Nicolae Manolescu) este lizibilitatea atractivă, provocatoare, frizând lejeritatea „literară“. Cu exceptia câtorva didascalii care ar fi putut lejer să fie lăsate deoparte la publicare, cartea nu are nimic din academismul conventional, îmbâcsit şi constipat cu care tezele noastre doctorale îi chinuie chiar pe referenti, darămite pe cititorii nespecialişti. Vie şi personală, eseistică şi pe alocuri publicistică, alunecând zburdalnic, adesea, în proză descriptivă sau „caracterologică“, dar nu lipsită de judecăti critice exacte şi neconcesive, scrisă, oricum, cu nerv, lejeritate şi vădită plăcere, Istoriile periferiei... este o carte aproape populară. Pe lângă verva speculativă, care-o apropie de formula reporterilor de la Dilema veche, pe lângă directetea fără fasoane şi vioiciunea spumoasă, Georgiana Sârbu dovedeşte imaginatie a decupajelor tipologice şi fizionomice (capitolele şi subcapitolele sunt acroşante şi pitoreşti, picante chiar, începând de la titluri: Alteritatea agresivă. Tiganii, grecii, evreii, Alcoolismul: hedonism sau tară? Violenta, Mahalaua sentimentală. Bizarerii / practici erotice, Vestimentatia. „Fitosul“ / Dandy-ul de mahala, Statutul femeii. Tipologii etc.).
Exploatând abundent filonul documentar al fictiunilor, volumul cochetează cu studiile culturale şi sociocritica (fără a bagateliza literaritatea sau „limbajul mahalalei“ – cu un rol semnificativ în detabuizarea lingvistică postdecembristă). Trecând de la excursul monografic la „imaginile“ şi „mărcile“ romaneşti ale periferiei urbane, ambitionează să schiteze o antro-sociologie a mahalalei româneşti (v. în special capitolele despre Ciclul vietii în mahala. Evenimente publice, viată socială, cu accent asupra ritualurilor de nuntă şi înmormântare), pornind de la aprofundarea a trei studii de caz, trei „oglinzi romaneşti ale mahalalei“. Ideea de bază e că, departe de a fi o lume „coruptă“, periferia urbană / mahalaua e o lume nici-nici, nici sat, nici oraş, rudimentară şi trivială, desigur, dar vitală şi expansionistă în drumul ei spre Centru. O lume cu identitatea şi legile ei nescrise, a cărei evaluare nu e lipsită de o undă simpatetică de nostalgie idealizatoare: „Mahalaua este, pentru cei care au expus-o în romane, un spatiu al tuturor. (...) suflete simple şi complexe, excluşii, taratii şi tăranii robuşti, dornici de muncă, toti au posibilitatea de a-şi găsi aici un cămin, de a lua viata de la capăt. Nu e doar locul de la care îti întorci capul cu oroare şi îti înfunzi nasul în batistă, gândindu-te la igienizare. Din nefericire, spatiul acesta hibrid, plin de culoare, mahalaua bucureşteană, va deveni, în următorii ani, o lume pe cale de disparitie. Satele din apropierea Bucureştiului tind să devină cartiere de lux pentru cei care vor să fugă de agitatia oraşului, iar periferia Capitalei se va uni, conform proiectelor imobiliare, cu acestea. Şi atunci, unde vom mai găsi noi parfumul dulce-acrişor de pară putrezită al gropii lui Oatu?“. Romanele discutate monografic de către Georgiana Sârbu sunt, în această ordine, Groapa de Eugen Barbu – capodopera genului –, apoi Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu, ratat estetic, dar relevant sociologic, şi Amantul colivăresei de Radu Aldulescu. Nu e clar de ce doar trei autori (nu e oare cam putin?) şi de ce în această ordine: literar vorbind, Aldulescu se situează înaintea lui Zamfirescu, iar istoriceşte - ultimul e anterior lui Barbu. O posibilă explicatie ar fi aceea că Groapa relatează procesul constituirii unei mahalale, în vreme ce Maidanul... e o carte despre o mahala industrială deja coagulată, iar romanele lui Aldulescu explorează mahalaua comunistă transformată în cartier muncitoresc.
Volume precum Sonata pentru acordeon şi Istoria unui tinut de verdeată şi răcoare de acelaşi Aldulescu, Calea Văcăreşti de I. Peltz, Hotel „Maidan“ de Stoian Gh. Tudor, Zilele şi noptile unui student întârziat de Gib. Mihăescu, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Zahei orbul de Vasile Voiculescu, Apărarea are cuvântul de Petre Bellu sau Republica Barbă-Rasă de Paul I. Daniel (dar şi, ciudat, Papucii lui Mahmud de Gala Galaction...) sunt discutate colateral, în vreme ce romanele despre periferie ale unor Carol Ardeleanu, Ion Călugăru, F. Aderca, C. Barcaroiu sunt doar listate, ca şi Sfânta mare neruşinare sau Cântecul destinelor de G.M. Zamfirescu. Neinteresată în mod real de o abordare istorică a „romanului mahalalei“ autohtone şi fără a încerca nici pe departe o abordare exhaustivă (ar fi trebuit măcar pomenite nume ca Vasile Demetrius, George Axinteanu sau Sărmanul Klopstock), autoarea nu face, din păcate, nici delimitările necesare între mahala, cartier muncitoresc şi ghetou, categorii sociologic distincte, deşi subsumate în egală măsură periferiei urbane. Printr-o confuzie caracteristică, ea vede în „mahalaua contemporană“ din romanele lui Aldulescu „periferia cartierelor gen ghetou“, în vreme ce spatiul din Maidanul cu dragoste prefigurează „mahalaua pe verticală, acele cartiere muncitoreşti, crescute la umbra uzinelor în floare“...
Totuşi, chiar dacă acceptăm că „verticala“ indică... locuintele cu mai multe etaje, în ceea ce priveşte ghetoul evreiesc nu avem de a face cu agregarea postrurală sau preurbană specifică mahalalei, ci cu o altă formă de organizare periferic-urbană, implicând segregarea etnică. Tratarea eronată a ghetoului ca subdiviziune a mahalalei explică de ce un prozator precum I. Peltz nu e discutat decât în subsidiar, şi doar cu Calea Văcăreşti, şi de ce Ury Benador, cu al său notabil Ghetto. Veac XX, rămâne complet ignorat. Insuficient calibrat, demersul Georgianei Sârbu are un caracter intensiv, exploatând la maximum un corpus redus de texte, cu riscul de a supralicita în generalizările „tipologizante“ pe care le face.
Trec peste faptul că unele tipologizări rămân simple figuri de stil (de ex. „dandy-ul de mahala“), dar lacunele de documentare / informatie şi chiar contextualizare nu sunt putine. Scriind că „singurul care şi-a îndreptat atentia spre acest spatiu a fost Adrian Majuru, în colectia Bucureştiul subteran, dar s-a oprit doar la a face o inventariere a mahalalelor Bucureştiului“, autoarea ne face să credem că n-a citit Bucureştiul mahalalelor, din moment ce confundă volumul apărut la Compania cu colectia de documente coordonată de A. Majuru la Paralela 45 şi vede în el doar o „inventariere...“. Faptul că titlul cu pricina apare indicat corect la Bibliografie nu-i relevant: multe cărti consemnate acolo nu sunt invocate pe parcursul lucrării. Naivă se arată autoarea şi când afirmă că Aldulescu ar fi fost marginalizat de critică („mişcându-se discret pe scena literaturii actuale, este aproape necunoscut“), argumentând prin... absenta lui din Dictionarul Scriitorilor Români. Cu adevărat deranjantă este însă abundenta de improprietăti, citări naiv-colocviale („Cezar Paul-Bădescu vorbea într-un articol“), neglijente şi stângăcii stilistice: „naşterea uluitoare a unei întregi umanităti brodate pe marginea unor gunoaie“, „camere lipite una de alta, generatoare de certuri pentru că nu sunt respectate minime norme civice“, „...din cauza unei tare foarte bine ancorate în carnea mahalalei (şi nu numai), expusă în ultimul capitol al romanului“, „cariera de scriitor a lui Radu Aldulescu (...) e precedată de un veritabil contact cu lumea înfătişată, o are în sânge“ etc. Expresivă şi vivace în pasajele „concrete“, Georgiana Sârbu falsează copilăreşte când încearcă să-şi ridice discursul la nivel abstract. Proaspăt, pitoresc şi viu, nu lipsit de merite şi deschideri multiple, volumul e încă imatur şi minor – un volum „de trecere“ al unei autoare aflate, deocamdată, la „periferia“ criticii şi istoriei literare. //
// Georgiana Sârbu
// Istoriile periferiei.
Mahalaua în romanul românesc
de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu
// Editura Cartea Românească
// Bucureşti, 2009, 240 p.
