Pe aceeași temă
Îndemnul de mai sus e una dintre interpretările posibile ale sloganului festivalului gândit de curatorii desemnați ai FNT 35 și formulat în cele două cuvinte subtitrate unei imagini anatomice. O inimă atârnând pe fire subțiri de degetele delicate ale unei mâini de care depinde o viață. Te privește! zice sloganul și poate fi tradus în mai multe feluri, cum ne-a sugerat și Alina Epîngeac, unul dintre selecționeri, vorbind pe scena Naționalului, la deschidere. Dacă am optat pentru sensul din titlu e pentru că formula conține în orice caz insistența pe menirea spectatorului în sala de spectacol, unde ar fi de dorit să fie adus de o chemare lucidă în vederea unei judecăți. Răspunderea concluziilor aparține însă, în cele din urmă, ambelor părți, scenă și sală, și, din acest punct de vedere, evaluarea se cuvine să le includă.
Pe de altă parte, afișul bogat, poate prea amplu, cu zeci de manifestări conexe spectacolelor, simultane uneori, intenționează să prezinte o imagine globală a fenomenului teatral românesc, dominată de grija de a induce răspundere în rândurile celor care vin către teatru. Prin această grilă au trecut până să ajungă la noi multiple forme de abordare, de concepție și stiluri de teatru, unite de o gândire proactivă care încarcă teatrul cu misiuni sociale, educative și chiar politice, majore. Și dacă piața de spectacole a oferit, până la urmă, atâta marfă cât să asigure îndestulător afișul înseamnă că stăm bine. Că publicul plătitor și nu doar cel invitat, cu jurnaliști cu tot, merge la teatru cu sens, sperând să găsească pe scenă răspunsuri la întrebările care-l frământă. La unul dintre spectacolele la care am asistat, am fost vecină de scaun cu o invitată din străinătate care, în sala mare a Naționalului din București, plină ochi, m-a întrebat dacă așa e mereu în România la teatru. Sigur că nu se putea răspunde doar într-un cuvânt sau două, dar în orice caz afluența de public pe tot parcursul festivalului nu poate fi trecută cu vederea. Ce am văzut? Ce n-am văzut? Ce am înțeles și ce nu? sunt întrebări la care nu poate răspunde o simplă cronică. Sper însă că poate sugera, prin unele exemple, cel puțin traiectoriile unei realități teatrale la zi.
Dominanta Afrim
Acum circa un sfert de secol (!), prin anul 2000, când teatrul nostru s-a hotărât să facă pasul spre lumea nouă în care intra, depășind deruta de după schimbarea regimului, numele pe toate buzele era al lui Radu Afrim. Mă număr printre cei care l-am considerat încă de atunci pe Afrim port-parleurul unei generații ce‑și căuta cuvintele, dar pe care acest copil teribil al teatrului românesc, înrudit cu francezii Koltès și Jean-Luc Lagarce (tot e el absolvent de filologie-franceză) le avea în sânge, grație unui talent bogat care nu încetează să ne surprindă. Și dacă FNT 35 a considerat că merită să-i dedice un Focus, programându-i cele mai noi spectacole și nenumărate alte întâlniri, în calitate de artist asociat, e cu siguranță semnul recunoașterii unei constanțe a drumului său de căutări și neliniști care-i definesc personalitatea, a calității acestei voci care s-a impus deopotrivă în fața publicului și a criticii. Egal mereu cu el însuși în diferitele etape ale vieții și creației, Radu Afrim e dovada că doar un teatru viu, hrănit din tectonica trăirilor intense, personale, racordat la timp, dar deasupra lui, cultivat, dar fără ostentație, și mai ales necesar sieși ca aerul, poate trimite dincolo de rampă o invitație la comuniune spirituală atât de convingătoare. Nu știu dacă aceste daruri sunt ale unei naturi poetice preexistente, dacă doar poezia de care e „acuzat” Afrim e capabilă să emane stări și să dezvolte o metafizică aparte, și poate nici nu e important, de vreme ce, în ultimul timp, Radu Afrim ne tot surprinde cu detașările lui cinice. Pentru că Radu Afrim e din plămada ironiștilor subtili, dar bine intenționați, care pot mai ușor deschide drumuri spre lumi despre care, altfel, nici n-am fi știut că există. De aici, din acest nor de inefabil și emoții amestecate, se naște mirajul teatrului pe care Radu Afrim nu se sfiește să-l inventeze și să-l împartă cu ceilalți, dintr-un preaplin de trăiri. Da, la spectacolele lui sunt cozi cum am văzut în timpul festivalului, începând din prima seară când ne-a încântat la deschidere cu acea improvizație fermecătoare de dans și muzică numită Gro(o)ve și imediat apoi, la reprezentația cu Casa dintre blocuri, când rândul se întindea pe câteva zeci de metri în fața Naționalului, până pe aleile parcului.
A fost, de altfel, și cel mai bun spectacol al său programat în acest festival, realizat cu trupa Teatrului Național din Târgu Mureș, compania Tompa Miklós, cu care se înțelege atât de bine. Povestea Casei dintre blocuri e parțial reală și a debutat cu ceva timp în urmă, fiind parte a unei trilogii care a început cu Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, a continuat cu Grand Hotel Retro și se încheie, iată, cu acest al treilea episod al unei incursiuni în istoria recentă, respectiv comunismul și primii ani ai tranziției, într-o așezare de care se leagă amintirile personale ale autorului/regizor. Trilogia e și prima experiență de scenarist a lui Afrim, care se apropie din ce în ce mai mult de poziția de autor total al spectacolelor sale.
Între atâtea încercări de restituire artistică a acestei istorii, controversată și încă necunoscută în multe dintre dedesubturile ei, Radu Afrim a găsit, se pare, cel mai autentic drum, ferit de contrafaceri, de ideologizări, de acel teatru cu tendință împrumutat ca preocupare din anii de dinainte de 1989. E de remarcat că lui Afrim însuși i-a trebuit timp să se apropie de această zonă sensibilă a actualității românești, cu distanțarea necesară, care să-i permită traducerea în limbaj artistic a unei realități parțial trăite, potrivit vârstei autorului. Și cum odată cu trecerea timpului anii copilăriei se întorc, conferind martorului seninătate, regizorul își permite să dedice nostalgic spectacolul său fostei profesoare de desen, gest care sporește sentimentul autenticității. La întâlnirea celor două planuri, cel realist- istoric și cel ficțional, în care se angajează cu arme și bagaje poetica afrimiană în această piesă (preiau acest termen deja consacrat), regizorul consideră că mult mai bine e să reconstituie o poveste. Plasată în realitatea unei familii burgheze a cărei existență este confirmată de documente (scrisorile care stau la baza restituirii literare preconizate de personajul din piesă), piesa ne transpune în cei mai crunți ani ai dictaturii ceaușiste (1984-1985), instaurând din capul locului o atmosferă îngăduitoare cu personajele care se înfruntă cu această realitate, învățând să conviețuiască, totodată, cu ea. În oaza „dintre blocuri” încremenită în timp, accesoriile care o definesc sunt conservate cu grijă, începând cu tablourile care tapetează până în înaltul ei o încăpere cât scena (construcția și scenografia detaliilor aparțin Anna Kupás), reflexe fardate ale unor vieți ratate.
Sentimentul inutilității ne inundă. Și totuși, cele două foste pictorițe pe cale să fie demolate, izolate acum între blocurile-dormitor comuniste, își omoară timpul pictând și își îngroapă viața în acest cavou de familie dându-și ultimul ban pe vopsele. Dar cum nimic nu iese din nimic, istoria lor se întinde și dincolo de granițele unei generații prin intermediul unui personaj fantomatic, o nonagenară (mama femeilor) care delirează cu tâlc de la nivelul unei amnezii hilare, amestecând trecutul cu mai mult ca trecutul într-un prezent din care va evada suprarealist în final, lăsându-i pe tineri să celebreze inconștient viitorul. Talentul lui Afrim face ca acest tablou tragicomic al deznădăjduiților veseli, completat și cu alte personaje ale epocii care siluetează o tipologie specifică extrasă din lumea momentului (culte religioase în ilegalitate, precaritate socială, traiul din expediente pe principiul supraviețuirii), să impună absurdul grotesc al unor vieți irosite în râsete și lacrimi. Un alt fel de catharsis, pe care la vremea acțiunii actanții nu și l-ar fi permis. Scenic, spectacolul de patru ore e mustos, cu adâncimi trasate sigur de o mână care știe unde să se oprească, unde să apese când e nevoie de un respiro de gândire, în fine, care sunt proporția și măsura lucrurilor într-un spectacol în care se merge pe sârmă. Actorii îl urmează, realizând creații antologice, și cităm aici cu deosebire interpreții rolurilor principale, respectiv Fülöp B. Erzsébet (ca și în alte dăți, un simbol al îndârjirii), Berekmeri Katalin (cu treceri șocante de la realism la episoade ireale) și László Csaba, într-un fabulos travesti, nonagenara Karola, a cărei perucă kilometrică face legătura între veacuri. Întreaga echipă e la înălțime, trăind bucuria jocului și dând relief unei apoteotice resemnări colective.
La alt pol al creațiilor scenice semnate Radu Afrim se află spectacolul Teatro lucido la malul infinitului, realizat la Teatrul Dramatic din Constanța și jucat într-un spațiu remodelat în culori diafane pe scena mare „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean. Și aici e vorba de o continuitate în explorarea unei anumite lumi, pe care a mai visat-o regizorul în Seaside stories sau, mai de mult, în Plaja de la Teatrul din Brăila. O lume cu miros de mare, de alge, de nisip și vacanță, o lume superficială poate, în pauză de gândire, în căutarea unui modus operandi pentru care timpul de azi nu mai e nostalgic precum cel de ieri, ci pragmatic, cu ispitele lui de paiete și jocuri de măști, acoperind drame subiacente într-o hărmălaie cu pretenții de stil. Cum sursa de inspirație vine, de data asta, dinspre literatura contemporană de calitate pe care Radu Afrim o abordează în spectacolele sale în ultima vreme (aici Doina Ruști, Adriana Bittel, Bogdan Răileanu), se cuvine să credităm, o dată în plus, această insinuare pe gaura cheii în universul unor personaje colorate, excentrice, cu ecouri ale unor neîmpliniri și chiar drame strecurate pentru contrast. Spiritul ludic și stenic al autoironiei salvează de la derizoriu această lume descrisă cuceritor de echipa tânără, performantă a teatrului constănțean, antrenată coregrafic de Flavia Giurgiu, din care fac parte actorii: Teodor Șoptelea și Andrei Bibire, un cuplu comic efervescent și elastic, alături de Liliana Cazan, Ștefan Mihai, Lana Moscaliuc, Cătălin Bucur, Anais Agi-Ali, Ecaterina Lupu și de veteranii trupei: Nina Udrescu, Dana Dumitrescu, Iulian Enache. „Uneori, oleacă de kitsch te ține pe loc, dacă simți că ai luat-o mult înaintea semenilor tăi, ca aspirații și idealuri”, zice Radu Afrim, justificându-și năzbâtia. Și dacă unii te iau în serios?
(Spectacolul a fost comentat pe larg în paginile acestei publicații)
Despre alte realități ale teatrului românesc contemporan prezentate la festival, în numărul viitor.
