Pe aceeași temă
La mai toate festivalurile din lume, mari sau mici, invitații primesc la sosire o hartă cu locațiile evenimentelor, respectiv spectacolele. La București, la FNT 2025, cred că UNITER a avut multă treabă să puncteze grafic traseul zilnic al atâtor locuri pe unde și-a întins aripile. Cele mai căutate au fost, evident, sălile de teatru unde, seară de seară sau la matinee, se formau cozi la intrare. Recordul l-a bătut Naționalul, care și-a dovedit cu prisosință utilitatea celor 6-7 spații proiectate la reconstrucție de arhitecții cărora Ion Caramitru le-a sugerat ca model Naționalul din Londra. Sala mare care-i poartă numele, plină-ochi seară de seară, a găzduit și cele mai importante producții dintr-o listă care a cuprins de la montări cu piese din marele repertoriu, revizuite, la noutăți care definesc un trend apăsat social, interconectat și implicat în actualitatea zilei a noii dramaturgii. În aceste direcții s-a dus și selecția subsemnatei, adăugând titlurilor deja comentate cu prilejul premierelor altele noi, de pildă Richard III al maghiarilor de la Satu Mare, care a fost desemnat drept Cel mai bun spectacol al anului la Galele Uniter din acest an.
Jim Morrison și regele schilod
Imaginația creativă și abordările abrupte ale regizorului István Albu îmi erau cunoscute din spectacolele lui anterioare, precum acel memorabil Trei surori jucat în trei spații diferite la TNB. Asocierea capodoperei shakespeariene Richard al III-lea cu Jim Morrison și muzica formației The Doors, la care recurge spectacolul amintit, a surprins însă, cred, pe toată lumea. Dar dincolo de producția care a rezultat prin introducerea songurilor singuraticului cantautor, poet al evadării într-o nirvana a muzicii, în structura dramatică a opusului clasic și performanța trupei în frunte cu extraordinarul Nagy Csangor Zsóld, rămâne întrebarea: care a fost miza acestei alăturări? Așadar, episodul tragic din istoria Angliei care-l are drept protagonist pe regele schilod își caută ecourile în muzica anilor ’60-’70, pentru care Morrison rămâne un reper, și e de presupus că împreună vor să ne spună ceva despre lumea în care trăim. Ce anume? Că și Richard, și cântărețul american care a dat frisoane unei întregi generații sunt figuri aparte, altfel decât restul lumii? Și că fiind conștienți de acest atu sau handicap, acești „diferiți” reacționează atipic? Dialogând peste timp și semnalând, într-un fel, neputința integrării într-o societate, ea însăși bolnavă, s-ar putea crede că actele criminale prin care Richard ajunge rege sunt tocmai pentru a le dovedi celorlalți că nu-și merită blestemul și marginalizarea, la fel cum spun și lamentațiile muzicale din songurile singuraticului Morrison, cu viziunile lui psihedelice. La distanță de secole, oamenii, așadar, se luptă pentru a-și face auzite vocile. Calea pe care o aleg (unul, ucigaș, celălalt, sinucigaș) i-a transformat în legendă, în personalități accentuate studiate de psihologie și demne de a fi judecate, cum se întâmplă și în acest original spectacol. Dincolo de surpriza abordării, spectacolul trupei György Harag din Satu Mare a pus în fața profesioniștilor și problema rafinării mijloacelor actoricești de care dă dovadă această trupă performantă cu aptitudini ludice, muzicale și de mișcare excepționale.
Lungul drum al textului către scenă
Aproape uitată, drama scriitorului american Eugen O. Neill Lungul drum al zilei către noapte, consacrată prin spectacolul de la Teatrul Bulandra din 1977 în regia lui Liviu Ciulei, revine spectaculos pe scenă în montarea Teatrului Național din Sibiu, încredințată regizorului rus Timofei Kuliabin și scenografului Oleg Golovkov. Refugiați în psihanaliză pentru a ne vorbi despre valoarea adevărului, realizatorii refac într-un cadru nou povestea tragică a actorului din piesă, care-și rememorează, în fața morții iminente, parcursul vieții. După un decupaj foarte ingenios menit să le servească ideile, scenariul rezultat rătăcește halucinant printre meandrele amintirilor personajului central, bolnăviciosul Edmond de odinioară (autorul însuși) cu accent pe relațiile de familie, care capătă acum alte culori. Din acest păienjeniș construit cu migală de regizor și interpreți, se degajă un acut sentiment de vulnerabilitate a ființei și încercarea de a salva moral, nu doar sentimental, un trecut apăsat de singurătate și minciună. Cel care declanșează procesul este plasat prin interpretarea excelentă, sobră și măsurată, a actorului Nicu Mihoc, în postura unui outsider în propria familie, relaționând indirect cu mama narcomană (Raluca Iani plutește ca un abur prin scenă) și tatăl (James Tyrone), căruia Marius Turdeanu îi găsește inspirat accentele necesare redării unui temperament instabil în confruntările cu fiii, rolul celuilalt, mai plat, mai absent în reacții, fiind încredințat lui Horia Fedorca. Trimiterea la decepțiile profesionale ale nefericitului Edmond e realizată discret prin câteva apariții și obiecte simbolice. În decorul cu pereți mișcători și culori diluate, acompaniat de un diapazon obsedant (muzica: Timofei Pastukhov), istoria familiei Tyrone, văzută prin ochii muribundului la judecata de apoi, e tratată oniric în spectacol, ca o nevoie de eliberare, în pragul marii plecări. Frumos!
Reconstituirea Reconstituirii
Nu știm dacă gândul Catincăi Drăgănescu de a glosa pe tema reconstituirii, ca procedeu artistic în raport cu adevărurile vieții, a plecat de la filmul lui Lucian Pintilie, semnificativ pentru mistificările din comunism. Dar ideea de a pune în centrul demonstrației anul 1968, când a fost filmat Reconstituirea, e, cu siguranță, o excelentă ocazie de a atinge pe fond teme la ordinea zilei. Explicit, ca aici, sau doar sugerat, spiritul lui '68 dominat de revolta studenților francezi care a zguduit lumea e tot mai prezent în zilele noastre. Iar sloganurile care au animat-o pare că se reiau nu doar fiindcă istoria se repetă, ci mai ales pentru că revendicările de atunci au rămas nerezolvate. Rămâne de văzut dacă acestea, pronunțate acum în scenariul Catincăi Drăgănescu (Jos, burghezia!, Libertate, Fraternitate, Sexualitate) și altele necitate ca: à bas, la culture; dar mai ales mijloacele prin care vor să le impună mai sunt valabile, chiar dacă tinerii care visează revoluții reprezintă viitorul. Problemele grele pe care și le pune autoarea se sprijină în spectacol pe o muncă pasionantă de reconstituire a evenimentelor marcante ale anului, precum revolta studenților din Paris (mai ’68) – o nouă Bastilie, Primăvara de la Praga cu episodul tragic al intrării trupelor sovietice de ocupație (august ’68), mesajul antirăzboi al tinerilor din Chicago și ecourile palide de la București focusate pe colindele de Crăciun pe care studenții le-au organizat, intrând în conflict cu forțele de ordine și cu vigilentul aparat represiv al Securității. Tabloul e reconstituit minuțios cu nume, sloganuri, imagini și muzică specifică: B.B. (sex-simbolul Brigitte Bardot), Delon, Milos Forman, The Doors. Beatles și John Lennon, Stop the war! (Războiul din Vietnam) LSD-ul și expansiunea drogurilor… În rama unui teatru în teatru propus ca pretext, spectacolul provoacă, de fapt, o confruntare cu istoria prin intermediul unui grup de studenți la teatru în vacanță, ales să facă reconstituirea. În limitele acestui cadru eliptic, în care argumentele, factualul nu au timp să se dezvolte, tinerii actori balansează nesiguri între prezent și trecut, lăsând în urmă multe semne de întrebare, până la un punct, firești. Se disting tentative de asumare emoțională în monologurile Romaniței Ionescu și Iuliei Colan, demersul în sprijinul dreptului la revoltă al tinerilor, ca teză de fond (e interzis să interzici!), sfârșind, ca și bătaia din finalul Reconstituirii, într-o… ucidere din culpă. Și, da, viața nu poate fi reluată ca un video pe YouTube, cum zice o replică din piesă, o bună concluzie pentru spectacolul dinamic, inovativ, cu o importantă miză politică al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova.
Lina, faptul divers ca subiect dramatic
Alexandra Felsenghi, ca autoare în tandem cu regizoarea Adina Lazăr, s-a afirmat prin interesul de a transforma faptul divers în subiect de dezbatere teatrală, când acesta o merită. A făcut-o în Verde tăiat, preluând mesajul social al cazurilor de sacrificiu al pădurarilor care ne apără tezaurul verde, în Nu țineți linia ocupată, în plin scandal de presă în jurul unei crime cu mobil sexual și al traficului de carne vie, nici azi elucidate, și o face acum în Lina, cel mai recent text al său. Cum scrierile acestei tinere autoare, apreciată și promovată, sunt, în general, de factură realistă, fără prea multe umbre și ambiguități, s-ar putea să ne aflăm în perimetrul unui teatru social cu mesaj direct și eficiență educativă scontată, direcție încurajată azi, având în vedere și selecția acestei ediții a FNT, unde au putut fi văzute spectacole pe texte de David Schwartz, Mihaela Mihailov, Leta Popescu, Doru Vatavului.
În Lina, Alexandra Felsenghi pleacă de la un cancan de presă privind presupuse legături amoroase între o celebră actriță-cântăreață, între timp decedată, și un fost președinte al republicii. O va dezvolta într-un text cu morală în care sunt implicate două tinere adolescente aflate în competiție, dintr-o facultate de teatru. Intriga inventată pune în discuție în plus condiția femeii și libertatea sexuală, dar se concentrează pe mecanismele șantajului în scopuri politice și evidențierea odioaselor stratageme din preajma unor alegeri (prilej de satiră groasă). Factura polițistă a piesei și un anumit interes pentru psihologia personajelor fac suspansul atrăgător și succesul asigurat, cum s-a văzut și în spectacolul Teatrului din Sfântu Gheorghe, Compania Andrei Mureșanu, unde am remarcat-o în mod special pe Oana Jipa, al cărei aplomb favorizează impunerea personajului negativ înzestrat cu trăsături precum invidia, trădarea, minciuna, răzbunarea care merge până la crimă. După cum se vede, regulile clasice ale genului dramatic care vorbesc despre fascinația răului funcționează și în textele moderne din postdramatic. Autoarea se mișcă degajat în structura pe care o creează în deplin acord cu regizoarea și cu interes nu doar pentru scop, ci și pentru mijloace și, respectiv, succesul la public.
