Fotbal 2014 - un joc în 14

E Cupa Mondială 2014 diferită? Da - spune, cu alte multe și răsucite cuvinte, comentariatul select al analiștilor care încearcă să vândă ambalaje noi pentru produse deja încercate. Noua înțelepciune la modă semnalează dispariția sistemelor defensive. Comentatori absenți sau prea citiți au deschis rețetarul și au decis, încă din faza grupelor, că fotbalul Cupei Mondiale s-a despărțit de sistemele defensive clasice. Nu se mai joacă în formații complete de apărare. Se presară cel mult trei fundași și se adaugă, după gust, unul sau doi închizători în fața liniei defensive.

Cupa Mondială mustește de goluri și toată lumea pare pusă pe atac. Asta a subțiat întrucâtva liniile defensive, dar prețul a trecut neobservat. Cine crede că elanul fun­dașilor laterali e o binecuvântare tre­buie să facă socoteala suferințelor pro­vo­cate Braziliei de tembelismul ofensiv al lui Dani Alves. Iar cine încearcă să creadă că garda moare, dar se predă n-are decât să noteze că Louis van Gaal, arhitectul en chef al fotbalului contemporan, a jucat ce­va ce s-ar putea numi 5-3-2. Mai simplu, o line clasică de patru fundași, plus Kuyt, atacantul veteran, distribuit ca al doilea fundaș stânga. De ce? Pentru a dărui chi­lianului Alexis Sanchez un meci de uitat. De menționat și câteva răzbunări per­so­nale cu țintă instituțională. În frunte cu Ra­­fael, Márquez, fostul mare fundaș al Bar­­celonei, compromis de un sezon ne­fericit la New York Red Bulls și rechemat, la 35 de ani, de Miguel Herrera, un an­tre­nor cu o reputație solidă de instabilitate psiho-mentală. În timp ce alții îi scriau diag­nosticul, Herrera a asamblat cea mai omogenă națională pe care Mexicul a avut-o vreodată și a pus-o sub comanda lui Márquez, stoper, căpitan de echipă și Dumnezeu în teren. Dacă Márquez putea fi întrecut de cineva, atunci totul părea pregătit pentru Gary Medel, factotumul de­fensiv al naționalei chiliene. Însă, în mi­nutul 108 al meciului cu Brazilia, Medel a părăsit terenul în lacrimi. Extracția lui Me­del, accidentat după 108 minute de de­săvârșire defensivă, a fost doar unul din­tre detaliile celui mai necurat meci văzut de un amar de ani pe un teren de fotbal. Ar­gumentele stau la coadă și trimit, fără excepție, spre una și aceeași concluzie. Brazilia – Chile a fost:

Meciul Necuratului

Fapt: toată lumea știe sau crede că știe că Brazilia s-a calificat în sferturi. Fapt: toată lumea știe sau crede că știe că Brazilia a bă­tut Chile. Fapt: nimeni nu știe cum poa­te o echipă câștiga un meci în care ni­ciunul dintre jucătorii ei nu înscrie. Bra­zilia a trecut cu bine prin toate aceste in­terdicții logice. Chile a înscris ambele go­luri. Un gol și un autogol. Și tot Chile a continuat opera de salvare a Braziliei cu o bară în final de prelungiri și încă o bară la penaltiul care a calificat Brazilia. Naționala chiliană a intrat în teren cu un moral ex­celent și a făcut un meci de senzație, dar a îndeplinit, fără să o fi dorit, tot ce tre­buia îndeplinit pentru calificarea unui ad­versar care n-a reușit nimic decisiv. Cum poate ajunge o echipă în asemenea situații de teleghidare somnambulică? Nimeni nu știe. Chile nu a fost eliminată de ad­ver­sarul din teren, care nici măcar n-a fost adversarul direct. Chile a fost eliminată de o forță cinică și ostilă, care a fost singurul și inepuziabilul ei adversar direct. Ghi­ni­onul e o explicație naivă care spune ceva despre meciuri în care cineva suferă după o ușoară ciocnire cu hazardul. Ghinionul în­seriat care a refuzat orice speranță chi­liană e cu totul altceva. E apariția unei in­terdicții care răpește toate șansele unei echipe și face din adversar câștigătorul zil­nic al ruletelor și loteriilor reunite ale lu­mii. În vremuri mult mai slobode la pre­supuneri și ceva mai aplecate spre justiția înlesnită de vreascuri și flăcări, asemenea întâmplări erau puse pe seama unui per­sonaj pomenit numai prin nume de îm­prumut. Finalizarea acestor considerații de Necuratologie e rezervată unui viitor ar­ticol publicabil în Revista Demonologică Română. În paginile laice și progresiste ale revistei 22, povestea meciului Brazilia-Chile spune că Brazilia a avut un pact cu nu se știe Cine și, mai important, a jucat prost. Singura notă pozitivă a fost, vreme de aproximativ 60 de minute, capacitatea de presing avansat a brazilienilor. Chile a ieșit anevoios din blocajul brazilian și asta doar cu pase lungi aruncate spre Sanchez, Vargas sau Pinilla. Brazilia a forțat tactic un blocaj pe care a fost incapabilă să îl fructifice. Cu Neymar sufocat de răs­pun­deri și, din acest motiv, ieșit din joc după o repriză și cu o apărare în care Thiago Silva s-a păzit de sabotajele trioului Al­ves-Marcelo-Luiz, Brazilia nu poate emite pretenții la titlul mondial. Pe care, de­si­gur, le emite deja și le poate fructifica spri­jinită de public, de arbitraje și de Cineva care, așa cum am menționat, nu trebuie po­menit aici.

Centrul jos sau capul sus?

Dacă există o diferență notabilă față de edi­ția 2010, atunci ea vine din apetitul ofensiv, care trebuie, la rândul lui, să vină de undeva. Tacticismul pozitiv al unor van Gaal, Sampaoli, Herrera și Pinto (uru­guayanul cârmuitor peste Costa Rica) ex­plică structura complotului ofensiv de la Cupa Mondială, dar se bazează, în cele din urmă, pe un eveniment remarcabil: rea­pariția superatacanților solitari. James Ro­dríguez e exemplul cel mai surprinzător. Au trecut doar câțiva ani de când unul dintre apropiații cartelurilor columbiene l-a luat sub protecție pe Rodríguez și l-a adus la un club serios. Între timp, pro­tectorul și președintele clubului au fost, bineînțeles, asasinați, iar Rodríguez a în­țeles că trebuie să plece. Mai întâi în Ar­gentina, apoi, în Europa. Aproape nere­marcat la Monaco, Rodríguez a explodat la Cupa Mondială cu o demonstrație tipică pentru atacanții supremi: goluri marcate după execuții paralizante pentru martorii din teren și din tribune. Magnificul vole „înșurubat“ care a anihilat Uruguayul s-a fixat în video-muzeu. Rodríguez are alura adolescentină a atacanților reci și inventivi de rasă Cruyff. Însă Rodríguez trebuie ta­lonat, între supervalorile Cupei Mondiale, de alți trei crai-golgeteri ai Mondialelor: Benzema, Müller și van Persie. Unul din­tre ei va cuceri de capul lui Cupa Mon­dială. Nu știm cine și cum, dar putem în­țelege că încă unul dintre clișeele curente ale analizelor fotbalisitice e fals sau doar pe jumătate adevărat. Cea mai circulată teorie fizionomică a ultimelor decenii spu­ne că atacanții irezistibili au centrul de greutate jos. Messi și Maradona vor fi me­reu un argument. Mulți mari jucători de atac corespund teoriei. Cei mai mulți, nu. Cruyff, Di Stefano, Platini, Pelé, Zidane - centru de greutate jos? Mai curând, capul sus. Linia de mari atacanți a Mondialelor 2014 respinge in corpore teoria josistă: Ro­dríguez, Benzema, Müller, van Persie, Rob­ben, Neymar.

Integrarea totală

A doua mare noutate e integrarea totală. Fotbalul e, mai mult ca oricând, un joc gân­dit la toate compartimentele, de la nutriție la banca de rezerve. Așa cum s-a spus deja, la Mondialele 2014 fotbalul a devenit un joc în 14. Desfășurarea re­zer­velor a ajuns un atu critic. Din nou, van Gaal a dat cel mai bun exemplu. După 80 de minute de uzură sterilă, Olanda era perfect pregătită să se adâncească în eșec. Van Gaal a scos fără ezitare Regina și a in­trodus un Constructor de situații în careu. Van Persie a fost înlocuit de Huntelaar. Du­pă 8 minute, Huntelaar a creat breșa fructificată fioros de Sneijder. Mexicanii au căzut psihic și, după 2 minute, au co­mis eroarea finală. Înainte de căldură sau de admirabilii semifondiști mexicani, me­ciul a fost decis de capacitatea de a gândi rapid un sacrificiu în care aura lui van Persie iese din front pentru a face loc re­zervei de șoc. Tot aici, în această filosofie în care nimic din fotbal nu se aruncă și totul se consumă, poate fi așezat și rolul mai avansat al portarilor care pot face mișcările de lansare rezervate stoperilor. Și tot aici e de găsit arta neagră a ile­ga­lităților impuse. Capacitatea de a forța ilu­zia optică care aduce un penalti, re­per­toriul dramatic din care curge desta­bi­lizarea arbitrilor și nenumăratele formule de strangulare a fluxului de joc sunt, deja, percepute ca parte integrantă a jocului. Ni­mic nu egalează, însă, metoda Suarez. Sua­rez mușcă. Accesele de furie carnivoră ale lui Suarez au culminat cu tatuajul de pe umărul lui Giorgio Chiellini. Ca orice po­sedat, Suarez nu poate evita acest tip de accese, chiar dacă ele duc la finaluri catastrofale. Uruguay a pierdut orice șan^­să de calificare în sferturi după incidentul Suarez. Paradoxal, singura șansă de viitor a Uruguayului e să îl transforme pe Suarez din mare jucător în mare pacient. Reacția publică nu promite nimic. Publicul, me^­diile de informare și politice uruguayene au reacționat abject, cu logica măruntă pe care atâtea națiuni sunt gata să o adopte atunci când trebuie să accepte că au fost umilite de propriii reprezentanți. Suarez a fost proclamat erou național, iar restul lu­mii a devenit locul unei vaste conspirații antiuruguayene. Pasiunea mulțimilor știe să acopere vina și rușinea. În fond, pentru asta a fost inventat și din acest motiv e atât de prezent patriotismul în viața na^­țiu­nilor mici.

În rest, rațiunea spune că aceste Mondiale pur ofensive vor fi câștigate de echipa ca­re: știe să se apere mai bine și are un ju­cător în stare să dea destinul unui meci. Olanda, Germania, Argentina, co­respund de­­finiției. Brazilia, nu. Dar... //