Fractura luminată

Valentin Dumitrescu | 09.02.2010

Pe aceeași temă

Elling este un spectacol curat, sugestiv, mizând pe generozitatea convenţiei, apropiată mai degrabă teatrului documentar, fără excese de paradă.

Romanul norvegianului Ingvar Ambjørnsen, Fraţi de sânge, a fost confirmat dintru început de aprecierea cititorilor, urmată de succesul internaţional al traspunerii cinematografice din 2001, după cel repurtat de piesa scrisă de Axel Hellstenius şi Petter Naess, care a semnat şi regia filmului. Rareori se întâmplă ca o proză reprezentativă să se repercuteze, în artele spectacolului, în atâ­tea, relevante, corespondenţe. Textul dramatic, ofertant dincolo de aparenţa comună a tramei (o poveste cu „marginali“, despre înstrăinare, prietenie, iubire, singurătate…), e, în conciziunea replicii şi a situaţiilor, proba de foc a interpretării. A spune lucrurilor pe nume a ajuns deja o pastişă, dacă se confundă cu ariile insolenţei, iar promotorii sus-zisei formule nu duc lipsă de adepţi. După montarea de la Sibiu, regizorul Vlad Massaci îşi propune altceva în spectacolul Elling, recent pus în scenă la Teatrul de Comedie, graţie unei echipe sudate, în spiritul lucrului bine făcut. Chiar dacă uneori tentaţia spre „şarjă“ nu este exclusă, se adaptează aici ingredientelor jocului. O interogaţie deschisă percepţiei contemporanilor până la urmă şi un contrapunct necesar. Fie şi pentru a ocoli melodrama, devenită punct de reper în lumea noastră globalizată.

Tinerii Elling şi Kjell Bjarne, foşti pensionari ai unei case de sănătate, împărtăşesc „în oglindă“ un trecut traumatizant, fireşte, diferit, aşa cum le va fi şi destinul, supuşi, apoi, programului de resocializare propriu oricărui stat care nu se dezice de cetăţenii săi, punct de plecare al peripeţiilor de râsu’-plânsu’ într-o tăcere care vorbeşte. Numai că, traversând aparenţele, maladia depăşeşte cazuistica, iar drama existenţei omeneşti nu poate fi confiscată de statistică. Inocenţii şi tămăduitorii lor, angajaţi sau nu, rămân pe acelaşi palier, fără ca utopia unora sau altora să le afecteze umanitatea. La limită, un mister, căci inexplicabilul le conferă contur, precum existenţa lor într-o lume impersonală. Poate că tocmai fineţea nuanţelor exprimă ceea ce adesea numim impropriu „actualitate“, privind către producţiile autohtone de top.

Limbajul care se mai poartă prin cartierele de fiţe ale patriei, altfel identic deontologilor deconspiraţi şi privatizaţi ai fantomaticelor ziare, mecenaţi de ziua a şaptea să-i vadă tot poporul, dubioase canale tv. etc., după ce şi-a epuizat doza derizorie de rebeliune împrumutată de peste Ocean, unde modelul a falimentat. Un spectacol curat, sugestiv, mizând pe generozitatea convenţiei, apropiată mai degrabă teatrului documentar, fără excese de paradă. Cu aportul decorului ingenios, pivotând între două lumi în echilibru fragil, panouri cvasianonime pe care sunt proiectate imagini video, secvenţe din experienţa şi mirajele unor antieroi, despărţite de culoarul ce le reflectă fulgurant trecerea. Marius Florea Vizante şi Sandu Pop compun un memorabil cuplu actoricesc, temperamente constrastive, ce parcurg în armonie un traseu deloc lipsit de provocări. Cel dintâi recunoscut pentru expresivitatea interpretării, comedia subţire în sensul subtilităţii caracterizante, profunzimea abordării personajelor, din reprezentaţii de vârf.

Al doilea face unul dintre rolurile carierei sale, cu aplomb scenic bine temperat. Împreună, reuşesc să aducă o notă de tristeţe comicului şi să redea, cu un haz aplaudat la scenă deschisă, insolita condiţie a omului contemporan. Sunt secondaţi, veridic, de Şerban Georgevici şi, în trei ipostaze, de Mihaela Măcelaru. Ilustraţia muzicală a lui Cristian Juncu subliniază sensibil încărcătura dramatică. Regăsim în această felie de viaţă mai mult decât tentaţia experimentarismului ca monedă de schimb şi, fără a forţa comparaţia, se poate spune că „lecţia“ regizorului Andrei Şerban în teatrul din România, pentru mai tinerii confraţi bucureşteni care au avut acces la o capodoperă scenică precum Unchiul Vania (pe când un turneu cu adaptarea sa după filmul Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, montată de asemenea la Teatrul Maghiar din Cluj?), desfide conjuncturile. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22