Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen

Regizorul Andrei Şerban montează la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacolul Hedda Gabler, de Henrik Ibsen. Programate pe 23 şi 24 ianuarie 2012, premierele sunt precedate de repetiţiile cu public ce vor avea loc între 19-22 ianuarie, anunţându-se ca un eveniment singular al noului an teatral. Contribuie la aceasta amprenta unui creator de elită, renumele instituţiei de spectacol şi, deopotrivă, excelentul colectiv – actori, scenografi, dramaturgi - care a girat prin profesionalism reprezentaţii de referinţă. Versiunea scenică poartă semnătura regizorului şi a Danielei Dima, scenografia şi costumele sunt realizate de Carmencita Brojboiu, din distribuţie fac parte actorii Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Erwin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak.

Despre aceste componente ale teatrului de artă şi mai ales despre viziunea originală asupra unei piese socotite mult timp prăfuită din proasta abordare a textului şi timpului trăit, regizorul Andrei Şerban se exprimă în eseul acordat în exclusivitate revistei 22. (VALENTIN DUMITRESCU)

Maestre, vă scriu cu emoţie, am multe întrebări să vă pun...
Suntem în secolul 21 şi Hedda Gabler sună foarte diferit acum. E normal, orice text mare are ceva etern şi în acelaşi timp corespunde momentului, ne atinge direct, ne surprinde cu cât de actual e.
Dar la timpul când aţi scris-o, piesa nu a fost înţeleasă şi, deşi au trecut peste 100 de ani, nici azi unii dintre noi nu suntem siguri că o înţelegem. În România s-a jucat destul de rar, acum chiar deloc. Poate că pentru mult timp personajul Hedda a fost prost interpretat, ca un fel de monstru, un Iago feminin. Nu cred că e un monstru, sunt sigur că nici Autorul nu crede. E întru totul umană. Ştiu că despre asta aţi scris... despre umanitate; chiar ne daţi indicii cum s-o descoperim.

Când aţi scris piesa în 1890, Hedda era supusă convenţiei şi tradiţiei timpului, interpretarea actoricească era tot ce conta. Regizorii aveau un rol mic, auxiliar, iar actorii jucau în tiparul teatrului burghez, un gen de melodramă psihologico-realistă. De aceea, când eram tânăr (îmi iau curajul să afirm ce urmează), nu-mi prea plăceau piesele Dumneavoastră.

Mi se păreau construite prea realist şi greoi, spectacolele erau sufocante, deseori plictisitoare. Şi lipsea cu desăvârşire umorul.
Şi poate de aceea, împreună cu actorii, am fost surprinşi în repetiţiile cu Hedda când explodam în râs! Descopeream că multe situaţii aveau un umor nebănuit: râdeam mult, apoi, când ne gândeam de ce am râs, nu mai râdeam...
Poate pentru că textul sună altfel acum, aş spune că azi Hedda e o comedie tragică.
Trăim într-o lume mult mai cinică şi imorală şi piesa apare ca o satiră acidă, nemiloasă, a societăţii noastre de consum. Îmi amintesc ce aţi spus:„Societatea oricând nu-i decât un cavou sinistru bine spoit“. Dur de adevărat.
E clar că Hedda Gabler poate fi jucată pe mai multe niveluri şi, dacă vom reuşi să înţelegem câteva dintre ele, atunci nu am muncit degeaba.

Regizorii de azi vă privesc cu alţi ochi... vor să spargă tiparele şi să vă reinventeze.
În ce mă priveşte, nu am înclinaţie pentru deconstrucţie, postmodernism sau alteisme.
Actorii au nevoie de regizor, cum şi el e adânc dependent de ei.
Când lucreaza pe textele Dvs. cu cei mari, cu un Zadek sau Ostermeier sau Van Hove, imediat se simte un curent creator. Şi încercarea de a descoperi ceva proaspăt pe scenă dă naştere unei perspective noi. În lumea eteroclită de azi, actorii nu se mai pot baza pe o singură tehnică de joc, cea a realismului psihologic, ci caută forme diferite de expresie.
Recunosc că şi eu am fost influenţat de acest spirit şi de aceşti regizori.
Îmi închipui că sunteţi, ca orice dramaturg, îngrijorat de cum vor supravieţui piesele acestor înnoiri. Dar sper să rămâneţi deschis. Aţi declarat că „scrisul a fost pentru mine ca o baie din care am ieşit mai curat, mai sănătos şi mai liber. Şi, ca orice scriitor, detest să-mi văd textul schimbat sau ciopârţit“.

În Hedda Gabler însă e imposibil să schimbi ceva. Are o structură perfectă, total închisă. Tot ce încerc e să înţeleg piesa. Rolul regizorului e să creeze o atmosferă, să regleze ritmul cuvintelor, să caute pauzele şi tăcerile.
Totuşi, mi-am permis o mică adăugire în spectacol: Vocea Tatălui. Tatăl a fost general de armată, obişnuit cu ordinea şi disciplina.
Hedda suferă, ca şi cele Trei surori ale lui Cehov (colegul şi competitorul Dvs.), efectele malefice ale prejudecăţilor cazone, ale conformismului rigid şi sufocant şi ale unei autorităţi exclusiv masculine. În consecinţă, tot ce ţine de emoţie, de sensibilitate, de feminin, e reprimat. Hedda e instruită milităreşte să nu exprime pasiune, căci asta ar face-o vulnerabilă. În acelaşi timp, sub aparenţa de răceala, o flacără periculoasă mocneşte în subconştient. Neavând curajul să profite de această energie vitală, fuge de ea însăşi, fuge de real, fuge de relaţie, îi e teamă să nu fie dominată, dar realul o loveşte cu un pumn în faţă.

Hedda se refugiază într-o lume secretă a fantasmelor şi iluziilor, până când edificiul i se prăbuşeşte. Iluzia de nobleţe, de frumos estetic şi de puritate morală dispar pe rând.
În final, pistoalele tatălui îi sunt singurii prieteni.
Am simţit în mod concret nevoia de prezenţa tiranică a tatălui, cu dogma sa paralizantă, ca s-o înţelegem mai bine pe Hedda ca sclavă a educaţiei lui.
În lumea aflată în plină criză economică, în care se vorbeşte doar de salvarea prin bani, de teama de pierdere a statutului social, unde lipseşte dragostea şi relaţiile conjugale sunt dezastruoase, personajele din Hedda Gabler devin oglinda omului din ziua de azi, piesa e tragi-comedia potenţialului uman rămas neîmplinit.

De fapt, cred că ce v-a preocupat e să ne obligaţi să vedem pe scenă cum acţionează forţele negative ale vieţii, care ne domină pe noi şi ne hipnotizează. Ura faţă de semenul nostru, absenţa totală a dragostei, iată consecinţe ale unei vieţi trăite greşit - pentru mine acesta e mesajul ibsenian. Ştiu că detestaţi să transmiteţi mesaje, dar nu-mi retrag cuvintele.
Şi mai e ceva: dacă la Cehov e multă dragoste, la Dvs. nu e nicio urmă, cel puţin nu în Hedda Gabler. Da, poate Lovborg şi Hedda ar fi putut fi nişte Romeo şi Julieta originali, dar dorinţa febrilă de atingere e violent contracarată, blocată de teama Heddei de a se dărui, de a se deschide spre dragoste, consecinţă a supunerii tragice în faţa autorităţii tatălui. La Cehov e altfel...

Dar la voi amândoi se simte aceeaşi pasiune pentru adevăr. Diferenţa e în relaţia cu ideea de speranţă: dacă la Cehov ea există, prin perspectiva luminoasă de a ne vedea aşa cum suntem, fără iluzii, ca să putem râde de noi înşine şi de imperfecţiunea noastră umană, la Dvs., Domnule Ibsen, speranţa e închisă în subteranele reci şi întunecate, unde conştiinţa e absentă şi unde oamenii, pierzându-şi orice control şi omenie, acţionează ca nişte animale, se pot confunda cu şobolanii.

Îndrăznesc să vă mai întreb: e Hedda o feministă? Ştiu, e riscant ca un regizor bărbat să întrebe asta...Şi Jon Fosse, strănepot spiritual şi dramaturgul modern cu care sunteţi cel mai des comparat, afirma: „ce mi se pare stupid este faptul că Ibsen este considerat feminist... până şi James Joyce a spus undeva: «dacă Ibsen e feminist, atunci eu sunt episcop»“.
Aş vrea să vă spun despre ce are loc la Teatrul Maghiar din Cluj.
Invitându-mă cu generozitate să revin să lucrez aici, directorul teatrului, Gábor Tompa, a remarcat că Hedda, împreună cu spectacolele anterioare (Unchiul Vania şi Strigăte şi şoapte), formează o trilogie. M-am întrebat: care să fie puntea de legătură a acestei trilogii!? Răspunsul a venit spontan: actorii.

În mod repetat, mi-am imaginat, lucrând aici, că antrenez o echipă comparabilă ca nivel cu ce reprezintă în fotbal F.C. Barcelona. Comparaţia nu e exagerată. S-a dovedit că, împreună cu ei, am câştigat toate cupele (chiar dacă pentru noi titlurile s-au limitat modest la Gala UNITER!). De aceea, găsesc că ar trebui făcute demersuri urgente la Federaţia Internaţională UTE, ca această echipă de fotbalişti geniali ai teatrului să fie văzuţi dincolo de Cluj, Bucureşti sau Budapesta. O merită din plin!
Cum să închei ? Cu citatul cel mai tulburător din tot ce aţi scris: „Când noi, morţii, ne trezim, vedem că niciodată nu am trăit“.
Asta chiar ar trebui să ne trezească. //