Frontul reacționar (I)

Rețeta, odată validată, nu rămâne nea­pă­rat de succes. E și cazul lui Bogdan Geor­gescu, care nu mai convinge cu #minor, după ce în Antisocial recursul la o strictă con­venție minimalistă po­tențase o problematizare abil circumscrisă. Personaje aproape înfipte în scaunele lor, într-o atmosferă de ședință, cu variații de umori și dispute verbale, dar dispuse aproape static, ca într-un insectar (ca­rac­teriologic). În același timp, alternante schimbări de ca­dru, dar cu o configurație de grup inva­ria­bilă, precum un caleidoscop de funcțio­na­lități complementare – rolurile multiple, aproape simultane, întregesc perspectiva. Elevi, părinți și profesori descopereau, prinși într-o versatilă identitate colectivă, deopotrivă solidarități, complicități, sus­pi­ciuni și incompatibilități. Iar dramatismul paralel, pe principiul canonului muzical, nu excludea o nuanță de farsă metafizică, dospită în pauzele de vestiar ale unei pre­sante competiții pe echipe. De această da­tă, în schimb, registrele alternate au în co­mun doar un diez tematic: xenofobia. Scan­dalul de la Operă – care a scurtat, sur­prinzător, ministeriatul lui Vlad Ale­xan­drescu –, cu protestatari făcând apel la o facilă retorică patriotică, e alăturat în #minor cazului norvegian al familiei Bod­nariu, intens (și isteric) mediatizat. O dis­cuție între instrumentiști în fosă, în seara spectacolului blocat în mod demonstrativ, precum o alta într-o comisie parla­men­tară, finalizată cu un recreativ turism în sprijinul conaționalilor.

De fapt, pentru a fi mai preciși, nu de xenofobie e vorba, ci de occidentofobie. Nu că nu am avea, ca națiune, serioase ten­dințe xenofobe – în orice caz, mai mult ca altele, care fac eforturi mai sincere pentru o imunitate sporită. De altfel, avem venerabile resorturi culturale care aproape nu mai funcționează fără apelul la problematice discriminări iden­titare. Ei nu sunt ca noi. Iar ei sunt de ne­numărate feluri. Să luăm cazul Ortodoxiei autohtone. Am putea considera națio­na­lismul Bisericii noastre majoritare un sim­plu interludiu istoric, o trecătoare infecție în condițiile unei epidemii ideologice care nu se putea opri extra ecclesiam – deși o rezistență eficientă ar fi reprezentat un sem­nificativ titlu de glorie. Odată cu apa­riția statelor naționale în estul Europei, Bisericile au devenit, parcă inevitabil, na­ționale – adică fundamentate etnic. Iar teologia a fost naționalizată și ea – Du­mi­tru Stăniloae, Nichifor Crainic și Nae Io­nescu sunt doar cei mai cunoscuți dintre promotorii acestei adevărate revoluții in­telectuale și morale, dar de circa un secol revistele și editurile noastre teologice sunt asaltate de astfel de inedite reevaluări. As­tăzi pare o realitate firească, dar înainte nu era deloc așa: Ortodoxia a fost uni­versalistă mult mai multe secole decât a fost naționalistă. Dincolo de chestiuni cul­turale – iscate de diversitatea istorică a lim­bilor – ori administrative – unii se în­do­iesc că un ortodox străin ar putea con­du­ce empatic o parohie/eparhie/patriarhie –, principalul punct de poticnire e cel so­te­rio­logic: ne putem mântui printre orto­docși de alt neam? Oricât ar părea de de­rutant, Stăniloae considera că nu putem – nici chiar excepțiile nu par în măsură să de­legitimeze un silogism atât de recon­for­tant. Această revoluție teologică a dat roa­de: din înaltul speculațiilor a coborât în mlaștina men­talităților comune, întărită în epoca unui comunism ca­re și el a sfârșit naționalizat. Chiar și în noua democrație Ortodoxia mizează – să re­marcăm doar hramul vii­toa­rei catedrale patriarhale, pe care bizantinii l-ar fi con­siderat eretic – pe ace­eași retorică națională, ca și cum oricare alta ar fi împotriva firii. Și nu e vorba doar de conivența cu vreun partid fără scru­pule – nu e ciudat, dincolo de con­stant tolerata tentă ortodoxă a unei anu­mite propagande electorale, câte cărți de rugăciuni și broșuri religioase poți întâlni, ca din întâmplare, în secțiile de votare? –, ci de miopia unei Weltanschauung care ra­tează evanghelia de la care se revendică. Profilată cu trecerea secolelor pe corec­titudine dogmatică, Ortodoxia de altădată a nesocotit devastatoarele implicații etice ale crescândei sale intoleranțe. Ura teo­lo­gi­că – a cărei virulență funestă, pe atunci în­că timpurie, o denunța și Evagrie Pon­ti­cul, care-i simțise mușcătura chiar și în pus­tia unde se retrăsese – a întreținut o ură morală mistuitoare. Am putea chiar spune că succesul rapid al Islamului s-a da­torat incapacității Bizanțului de a ac­cep­ta pluralitatea confesională: prea mulți eretici au preferat turbanul califilor mitrei patriarhilor ortodocși. Iar Ortodoxia ulte­rioară, cu chip înnoit în modernitate, a ajuns să gireze secularizarea acestei uri, astfel încât o parte din tradiționalul său patos de intoleranță dogmatică a putut fi redirecționat – prea ușor, totuși – înspre o acerbă (și nu o dată sângeroasă) con­cu­rență etnică. „Bulgăroii cu ceafă groasă și grecoteii cu nas subțire“ degeaba sunt ortodocși, căci rămân blamabili ca străini, dacă bântuie dincolo de ograda lor. Așa în­cât azi avem mai multe motive să ne urâm semenii decât înainte. Iar cine ar trebui să ne dezvețe de asta – adică Biserica, cu mo­nopolul său asupra adevărului ultim – în­treține focul acestei uri. Un foc când moc­nit, când devastator, dar nestins. Un sim­plu exemplu, printre atâtea altele: Cosma Etolianul – un sfânt național al grecilor, martirizat de turci în secolul al XVIII-lea – era nu doar un înfocat iudeofob, ci și un vaj­nic naționalist; pentru a descuraja lec­turile pioase ale coreligionarilor săi bal­ca­nici în aromână, a înfierat-o fără să cli­pească drept limba diavolului. Precizând, în caz că sperietura nu era de ajuns, că Maica Domnului nu ascultă decât rugile în greacă.

Imagine din spectacolul #minor

Occidentofobia nu este, însă, doar un fel de xenofobie. Este un (imens) resentiment cul­tu­ral. Ortodoxia încă visează la influența de altădată. La vre­murile în care semăna cu Islamul: nu exis­ta un spațiu public cu adevărat secular, iar eclezial devenise sinonim cu politic. Atât de mult s-a atașat Ortodoxia de acest model de întrepătrundere, încât ulterior a tot sperat să-l restabilească chiar și în rela­țiile cu alte tipuri de stat. Miza pe națio­nalism corespunde celei mai reușite încer­cări de a relansa, în condițiile moder­ni­tății, simfonia bizantină. Dar această me­ta­morfoză a cerut timp, fiindcă, înainte de a deveni naționalistă, Ortodoxia autohtonă a fost, în secolul al XIX-lea, reacționară și mai degrabă potrivnică proiectului politic național – să nu ne lăsăm înșelați de na­ra­țiunea oficializată de noile manuale de is­to­rie bisericească, rescrise în perioada ceau­șistă în spirit naționalist, ca și cum prin­ci­pala menire a Bisericii, de la apos­tolul An­drei la popa Șapcă și de la sihas­trul Daniil până la patriarhii postbelici, ar fi fost for­jarea unei națiuni. (Ironia sorții face ca ul­ti­ma schimbare a titulaturii mi­nis­terului – acum: al Culturii și Identității Naționale – să survină odată cu un mi­nistru teolog. E puțin probabil ca inițiativa să-i aparțină – să nu uităm de trocul cu maghiarii, foarte preocupați de identitatea lor națională –, dar, din punct de vedere simbolic, se non è vero, è ben trovato.) Da­că occi­den­to­fobia nu a fost specifică doar Ortodoxiei – o întâlnim, cu alte nu­an­țe, și la celelalte con­fesiuni creștine, pen­tru a nu mai vorbi de Islam –, mult timp modernitatea secu­lară a reușit să se impună în condițiile unui front reacționar serios fragmentat. Or­todoxia urăște, în felul ei, mo­der­ni­ta­tea; penticostalii, în fe­lul lor, urăsc și ei aspecte semnificative ale modernității; ortodocșii și penticostalii se urăsc, din mo­tive religioase. Un tri­unghi de ură.

Poate cea mai provocatoare remarcă a unui personaj din spectacolul lui Bogdan Georgescu – mai interesant ca lectură do­cumentară a României contemporane – se referă tocmai la o schimbare neașteptată în raporturile de mai sus. Cazul Bodnariu, alături de altele asemănătoare, a parafat o alianță cândva de neconceput: ortodocșii și cei priviți (și demonizați) de ei drept sectanți au protestat împreună împotriva norvegienilor care nu ar respecta valorile tradiționale ale familiei. Așa cum Ioan Paul al II-lea nu a ezitat să facă front co­mun cu musulmanii împotriva contra­cep­ției, tot astfel Ortodoxia autohtonă poate lăsa deoparte ura teologică pentru o ură sinergică mai pragmatică. Occidentul – un concept care se pretează ușor mist­i­fi­cărilor, cum ne arată islamiștii – e pre­zentat (în răspăr cu adevărul) drept un spa­țiu privilegiat al agoniei familiei. Unde nu doar desfrâul – o noțiune cel puțin gli­santă – e în toi, ci chiar autoritățile smulg copii de lângă părinți pentru a alimenta adopțiile cuplurilor homosexuale. În eseul lor despre occidentalism, Ian Buruma și Avi­shai Margalit menționează și o ade­me­nitoare referință apocaliptică. O nouă Sodomă ia amploare sub ochii noștri – ce mit generos pentru profeții biciuind în­de­părtarea de tradiție! Occidentul devine ușor, într-un astfel de imaginar vaporos, marea desfrânată. Din păcate, Ortodoxia de azi e influentă prin perfizi vestitori ai sfârșitului precum Chiril al Rusiei, și nu prin conștiințe oneste ca Bartolomeu al Cons­tantinopolului – solidar, de altfel, cu po­ziția fostului său omolog sârb Pavle: da­că prețul e crima, mai bine ca Serbia Ma­re să dispară; dacă nu se poate menține decât cu acest preț, nici Serbia Mică nu-i de acceptat –, care-i îndeamnă pe creștini să se pocăiască pentru gravul păcat îm­po­triva libertății spirituale.

Familia nu mai e neapărat cea de dinainte, iar cauzele sunt mul­tiple. De ce ar fi vorba, totuși, de o evoluție prioritar blamabilă? În primul rând, datorită sexualității: puritanismul Bisericilor consideră că­să­to­ria – sacramentală, în cazul Ortodoxiei – drept singura care poate scoate erotismul din cocina păcatului. Căsătorii mai rare, mai tardive, concubinaje banalizate, di­vor­țuri sporite și mai la îndemână, chiar o bisexualitate mai tolerată – oportunitățile desfrâului cresc. Într-o astfel de logică fără nuanțe, nu e de mirare că un divorțat ponderat care se recăsătorește riscă să fie privit mai rău decât un curvar ajuns la prima cununie. Dar familia tradițională e nu doar un port pentru navele amenințate de furtunile desfrâului, ci și un refugiu ideologic. O cazemată pe care Iisus a în­cercat s-o dinamiteze, nu pentru a face din ucenicii săi părinți degenerați ori co­pii ingrați, ci pentru a delegitima men­ta­litatea de clan, autosuficientă și reac­țio­nară. A face apologia superiorității prin­ci­piale a educației în familie înseamnă a le con­feri părinților o responsabilitate co­ple­șitoare, indiferent de resursele lor inte­lec­tuale, morale sau spirituale – acestea din urmă sunt oricum greu de evaluat, deci re­prezintă un pilon și mai șubred. Ortodoxia observă, pe bună dreptate, că valorile se­culare stau la baza culturii vehiculate prin educația girată de stat, iar acestea îi con­testă, cel puțin tacit, unele dintre reperele sale tradiționale. Pentru Ortodoxie, care și-a construit identitatea, în decursul se­colelor, pe un imobilism prestigios, calea reformei (nu doar cosmetice) pare im­pro­ba­bilă. Iar ortodocșilor nu le rămâne de­cât să aleagă între obiectivele clerului – să nu uităm cum canonizarea lui Șaguna a fost cinic dublată de prohodul moștenirii sale – și potențialul evanghelic al unor va­lori seculare.

(Va urma)