Fructele răbdării

Înjurat sau adulat, Lucian Boia trebuie, înainte de toate, citit. Iar cine o face descoperă că șantierele sale se întind cu mult dincolo de subiectul istoriei naționale, atât de obsedant pentru unii.

Oricât ar părea de ciudat, istoricul Lucian Boia este un autor necitit. Cărțile i se vând puzderie, unele dintre ele stârnesc controverse, numele său aprinde patimi bengale și printre admiratori, și printre critici. Dar câți dintre românii educați l-au citit cu adevărat? Câți dintre noi au parcurs vastul raft de bibliotecă ieșit din această minte enciclopedică, una dintre cele mai bogate pe care le-a dat istoriografia noastră?

Înjurat sau adulat, Lucian Boia trebuie, înainte de toate, citit. Iar cine o face descoperă că șantierele sale se întind cu mult dincolo de subiectul istoriei naționale, atât de obsedant pentru unii. Lucrarea despre Jules Verne (grea de șarm), micul tratat despre Occident (o sclipitoare analiză a felului în care s-a constituit civilizația europeană), eseul despre Mihai Eminescu (unde nu vom găsi nimic denigrator despre marele poet, așa cum poate am auzit), incursiunile în istoria Franței sau a Germaniei, opusculul despre primul război mondial, încercările de imagologie (cu teme precum longevitatea, apocalipsa, clima sau cucerirea spațiului cosmic) sunt cărți de neratat pentru cel ce vrea să îl cunoască pe Boia. Proza lor combină o erudiție deconcertantă, un stil narativ ușor ca șampania și o dispoziție sufletească egală și luminoasă (ecvanimitatea, lucru rar în Bărăgan!). Nu pretind că istoricul bucureștean merită chip cioplit. Mă irită și pe mine voluptatea cu care face declarații provocatoare, înțeleg substratul relativist al unora dintre lucrările lui (substrat ce iese la iveală în scrierile mai teoretice), văd bine că nu tot ce semnează este interesant (tonul în care și-a redactat memoriile e somnifer). Dar, spre deosebire de adulatori și detractori, știu că opera lui Lucian Boia nu poate fi redusă la o singură temă (românii, România, românismul) și că cine o face e ori neinformat, ori răuvoitor. Preocupările lui Boia sunt variate și, trebuie spus, întinse pe decenii.

În 2005, când se împlineau o sută de ani de la moartea lui Jules Verne, Boia punea pe masă un tom despre opera romancierului francez — dar această carte nu era rodul unui capriciu oarecare, expresia dorinței de a parazita, cu lăcomie bibliografică, un moment comemorativ. Prieten vechi al Societății Jules Verne din Hexagon, Boia a scris în revista acesteia încă din anii 80 (un articol dedicat literaturii lui Michel Verne, fiul lui Jules!). În 2015, istoricul se oprea, într-un volum, asupra lui Eminescu — dar adolescentul Boia învățase pe de rost Luceafărul și alte poeme eminesciene, iar în 1971, în periodicul Magazin istoric, tânărul cărturar evalua, cu savantlâc, veridicitatea anumitor mărturii despre viața scriitorului. Explorarea imaginară a spațiului, o decontractată reflecție despre extratereștri și planete îndepărtate, a apărut în românește în anul 2012 — dar cartea nu făcea decât să traducă un eseu publicat, la o editură franceză, cu un sfert de veac înainte. Prin urmare, Boia poate da impresia că sare, oportunist, nesățios, de la un subiect senzațional la altul, mereu în goană după succes. Dar mai toate lucrările lui sunt rezultatul unor fermentări îndelungi. Cât exotism, atâta tenacitate! Cât pitoresc, atâta acumulare! Trecut pe la școala răbdării, el nu culege decât ceea ce a semănat. Posedat de o curiozitate pantagruelică, lucrează, încă de tânăr, pe mai multe ogoare simultan. Cu alte cuvinte, cel care, privit cu superficialitate, pare un ins pus pe căpătuială publicistică, atras de temele sulfuroase ale zilei, este, de fapt, un savant industrios, cu pasiuni vechi, diverse și îndărătnice.

I-am citit 20 de cărți lui Lucian Boia. Urmează, desigur, relectura.