Frunzele nu mai sunt aceleaşi

În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat este caracterul ce evocă gramatica universului extinct care a fost România de dinainte de comunism.

Într-un context literar definit mai degrabă prin polemici imunde şi tentative de a scuza ceea ce este inacceptabil etic (de unde şi fervoarea cu care se angajează voci critice în apărarea unui Nicolae Breban), silueta lui Dinu Pillat pare să aducă cu sine aerul unei lumi dispărute. Nimic, sau aproape nimic, nu mai pare să-l lege pe autorul romanului pierdut şi regăsit în arhivele Securităţii de o Românie ce este bântuită de demonii propriului ei trecut, niciodată cu adevărat asumat, până la capăt. Dinu Pillat nu a fost şi nu poate fi un autor „cool“, în accepţiunea pe care presa de o anume factură o dă acestei sintagme, după cum nu deţine nici potenţialul de abjecţie dostoievskiană care să îl transforme într-un caz demn de atenţie cronicarilor de ocazie.

În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat este caracterul ce evocă gramatica universului extinct care a fost România de dinainte de comunism. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat ilustrează tăria lipsită de ostentaţie a unei promoţii literare şi etice care a încercat să-şi conserve, în deceniul realismului socialist, identitatea necontaminată de teologia partinică. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat întruchipează nobleţea firescului, abhorată şi demonizată de populismele veacului trecut. În scris, ca şi în viaţă, Dinu Pillat sfidează, prin capacitatea lui de exemplaritate, dilemele celor care asociază condiţia intelectuală cu disponibilitatea de a adula tiraniile şi de a trăda, ca într-un pact faustian degradat.

După cinci decenii de la procesul în care romancierul şi criticul au fost reduşi la postura de „duşman al poporului“, seria de autor imaginată de Editura Humanitas recuperează, fără emfază publicitară, un destin care se suprapune peste secolul XX românesc. Editarea romanelor publicate înainte de cezura postbelică, prin grija benedictină a lui George Ardeleanu şi devotamentul angelic al Monicăi Pillat, acordă lui Dinu Pillat, postum, ceea ce birocraţia comunistă i-a refuzat, deliberat, în numele adversităţii ei implacabile: un loc central în canonul literar şi integrarea lui într-o serie ilustră de destine literare. Odată cu această recuperare critică, efigia lui Dinu Pillat se întregeşte - ca şi în cazul lui Nicolae Steinhardt, miracolul supravieţuirii textului arestat acţionează ca un agent ce grăbeşte formularea verdictului critic nuanţat şi comprehensiv. Redescoperirea lui Dinu Pillat onorează, peste decenii, un sacrificiu în numele libertăţii.

Textele romaneşti ale lui Dinu Pillat de dinainte de 1948, Tinereţe ciudată şi Moartea cotidiană, aparţin unui moment traumatic şi auroral în economia modernităţii autohtone. Traumatic, căci autorii care se maturizează şi se afirmă în deceniul de război şi tranziţie către republica populară sunt condamnaţi la tăcere, exil, solitudine şi închisoare. Auroral, căci, în acest interval de privaţiuni şi încercări, se cristalizează o identitate intelectuală şi morală care sfidează înregimentarea cazonă şi totalitară. În contra tiraniei, în contra derapajelor etniciste şi apoi comunizante, în contra acestei istorii care ambiţionează să substituie liberului arbitru ordinea colectivistă, vocile „generaţiei pierdute“, spre a relua un clişeu critic care se cere reconsiderat, sunt vocile insurgenţei, experimentului şi sincronizării occidentale.

Căci promoţia lui Dinu Pillat nu este o „generaţie pierdută“ decât în măsura în care expulzarea din canon şi din spaţiul literar vine ca un reflex al politicii de „damnatio memoriae“. Textele lui Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Pavel Chihaia, Alexandru Vona sunt tot atâ­tea semne ale puterii de reinventare a unei literaturi care explora forme de sensibilitate şi de exprimare radical diferite de ale predecesorilor. Romanele de tinereţe ale lui Dinu Pillat expun şi complexitatea relaţiei cu o tradiţie ficţională de la care această generaţie se revendică, dar pe care o topeşte în pasta propriei sale viziuni textuale. Autenticism? Continuitate cu un filon care urcă până la Eliade sau Fântâneru? Indiscutabil. Dar, înainte de toate, o voinţă de renovare a discursului ficţional şi sentimentul unei situări într-un teritoriu de sensibilitate afin cu cel al existenţialismului francez.

Generaţia lui Dinu Pillat concentrează, la nivelul profilului său, potenţialul ucronic al unei literaturi autohtone epurate de aluviunile realist socialiste. Citite astăzi, poezia, critica şi ficţiunea apărute până la finele anului 1947 revelă rafinamentul discursiv al unei arte care refuză încorsetarea ideologică procustiană. Literatura şi angajamentul etic şi politic al scriitorilor din anii 1944-1947 comunică, iar curajul unor Tonegaru, Pillat sau Chihaia nu poate fi niciodată separat de temeritatea cu care ei pun în pagină imaginea unei poezii sau ficţiuni care refuză comanda socială. Sagacitatea cu care regimul de democraţie populară urmăreşte generaţia lui Pillat nu este întâmplătoare. „Cosmopoliţi“ şi „evazionişti“, exponenţii „generaţiei pierdute“ articulează o poetică a pluralismului şi normalităţii. Opţiunea lor este, inevitabil, una subversivă.

Romanele lui Dinu Pillat indică un posibil parcurs al unei proze postbelice scrise în regim de libertate creatoare. Asemenea textului exilat şi regăsit al lui Alexandru Vona, Ferestre zidite, ficţiunile lui Dinu Pillat colonizează un spaţiu al interiorităţii, contrastând, dramatic, cu realismul angajat şi mortificant ce domină deceniile de după 1948. Cronologia literară este de natură să releve existenţa unor sfere ficţionale aflate în stare de necomunicare absolută. Doar câţiva ani separă Desculţ al lui Zaharia Stancu de Moartea cotidiană, în vreme ce emigraţia internă în care se adânceşte Dinu Pillat este contemporană cu apoteoza romanescă a Moromeţilor. În termenii realismului socialist, romanele lui Dinu Pillat sunt probe ale sensibilităţii decadente, suspecte în aceeaşi măsură ca şi autorul lor. Ceea ce repugnă teologiei oficiale a democraţiei populare este exact libertatea pe care o asumă creaţia în raport de dogma partinică.

În ceea ce are mai profetic şi vizionar, contribuţia romanescă a lui Dinu Pillat se întâlneşte cu poetica psihologizantă şi abisală care va reveni în spaţiul public după 1965. Tuşa sumbră din Moartea cotidiană apare ca excentrică în relaţia sa cu literatura scrisă imediat după 1948, dar este afină cu proiecţia textuală a Danei Dumitriu, Gabrielei Adameşteanu sau Mircea Ciobanu. Ironia destinului lui Dinu Pillat este frapantă: pierdută / uitată / exilată asemenea atâtor altor texte, literatura sa revine, spre a fi sincronă cu experimentul narativ postbelic. Scrisul lui Dinu Pillat se integrează unei linii ficţionale ce cucereşte interioritatea, excentricitatea psihologică, devianţa.

În absenţa rupturii comuniste, impulsul abisal şi dostoievskian al lui Dinu Pillat ar fi curs organic în fluviul narativ din Aşteptând ceasul de apoi. Cotitura existenţială de după 1948 obligă la retranşarea scriitorului în spaţiul de tăcere al exilului interior. Primele sale două romane sunt republicate după decenii, iar decalajul istoric nu face decât să accentueze modernitatea renovatoare a acestor texte. Posteritatea lui Dinu Pillat nu are nimic muzeal şi distant, dimpotrivă. Ficţiunile sale sunt proba vitalităţii unei literaturi scrise în regimul stenic al libertăţii. //

Citeste si despre: polemici, pillat, arbitru, memorie, cronologie.