Furtul unei națiuni? (remix sau remake)

Ruxandra Cesereanu | 27.03.2018

Românii nu sunt defel indiferenţi față de ţara lor, ci iscoditori și adesea pamfletari, atunci când viciile nației sunt fățișe și recurente. Pentru jurnaliștii și istoricii străini, România a fost adesea o ţară extravagantă, dar blamabilă tocmai prin defectele pe care românii înșiși le-au pus pe tapet.

Pe aceeași temă

 

Acum 14 ani apărea la Editura Humanitas o carte despre România postcomunistă semnată de Tom Gallagher, iar cartea cu pricina se intitula emblematic Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace (traducere de Mihai Elin, Delia Răzdolescu, Horia Barna), lucrarea fiind, la momentul respectiv, binevenită ca documentare şi informaţie, chiar dacă ea nu era inovatoare neapărat. Cel mai interesant capitol din carte era cel introductiv, întrucât punea câteva probleme ardente. Una dintre ideile directoare era aceea că nu străinii au fost cei care au distorsionat România, ci malformarea a fost internă, declanşând adesea o implozie. Comunismul, de pildă, constata Tom Gallagher, a intensificat răul românesc, dar nu el l-a creat. „Tumora“ românească nu aparţine nici măcar de inculcarea fanariotismului de-a lungul timpului şi nici de înrădăcinarea acestuia, ci de altceva. Acest altceva îşi propusese cercetătorul britanic să îl decamufleze în capitolul introductiv. Viciile româneşti, detectate de Gallagher, ar fi următoarele (ele nu sunt înşirate ca mărgelele pe aţă, ci doar sugerate): suspiciunea, labilitatea, corupţia cronică („elita cleptocrată“, cum o numeşte autorul, fiind o caracteristică a tuturor regimurilor politice care s-au perindat în spaţiul românesc), rivalitatea internă (Gallagher nu utilizează pentru acest defect termenul fratricid, dar acesta este cuvântul adecvat de fapt). Cercetătorul britanic constata un fapt îngrijorător: acela că românii au fost adesea (de-a lungul istoriei lor) apţi să fie agresaţi de propriii lor conducători, acceptând această agresiune ca pe un dat (spre deosebire de alte naţii, precum ungurii sau polonezii), iar sentimentul civic a fost, de aceea, mereu firav. Sub dictatura comunistă în care statul devenise un Leviatan, ţara a devenit şubredă, înapoiată, fisurată, în colaps. Prăbușirea comunismului în decembrie 1989 a produs doar o „democraţie de faţadă“, promovată de Ion Iliescu şi echipa sa cripto-comunistă. Această democraţie-paravan s-a menţinut multă vreme în postcomunism, făcând din România o ţară handicapată. Analiza lui Tom Gallagher se opreşte la anul 2004, dar cartea britanicului pune îndeajuns de multe probleme care nu au cum să ne lase indiferenți, mai ales acum, când regimul politic tutelat de PSD (și aliații săi) și guvernele care se succed marchează o deteriorare vădită din punct de vedere democratic, economic și social a României.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-cesereanu-1461.jpg

TOM GALLAGHER - Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace
(Editura Humanitas, 2004, 432 pp.)

Problematicul capitol introductiv al cărţii lui Gallagher punea pe tapet chestiuni care au obsedat destui scriitori, publiciști, chiar filosofi români, de la Eminescu şi Caragiale (publicişti) la Cioran sau Patapievici, de pildă, dar numele care ar putea fi invocate sunt mult mai multe. Eu însămi am avut o adevărată obsesie de țară (în scop exorcizator și terapeutic) în cel puțin două cărți de eseu și publicistică: Imaginarul violent al românilor (2003, 2017) și Năravuri românești (2007). Ziarele, blogurile, paginile de Facebook actuale gem de analize, secvențe, intervenții, portrete mentalitare legate de starea de destrămare a României de acum, diagnosticată ca fiind patogenă, politicește vorbind. Cartea lui Tom Gallagher ar putea fi continuată ca analiză, oricând, astăzi, întrucât ar avea material destul la îndemână. Furtul unei națiuni continuă. Ceea ce se petrece actualmente este un remix sau un remake în acest sens. Fie și numai bătălia care se dă pentru controlul justiției și al DNA și ajunge ca pildă pentru patologia politică românească sub marca PSD (& Co). Nu președintele, nici guvernul, nici parlamentul, ci justiția este plămânul unui popor. Dacă plămânul acesta se îmbolnăvește, respirația poporului respectiv devine viciată. Am repetat cu obstinație lucrul acesta de câte ori am avut prilejul. Tot un plămân este și educația: de felul în care tinerii recepționează și asumă lucid istoria României (inclusiv istoria recentă), de pildă, depinde implicarea și responsabilizarea lor ca votanți și cetățeni (și nu numai). Deocamdată, de mulți ani deja, ei nu au ce învăța de la grădina zoologică hominidă, majoritară în parlament, al cărei spectacol este grotesc în mod curent; așa că singurul lor plămân de respirație sănătoasă și adecvată este și ar trebui să fie educația și spațiul cultural.

 

Nu voi încheia, totuși, pe un ton coșmaresc și pesimist, întrucât resursele civice de opoziție la starea politică deplorabilă actualmente a României sunt variate și dătătoare de nădejde. Dar despre ele voi vorbi într-un text următor.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22