Pe aceeași temă
Merită oricând salutat profesionalismul inteligent şi tenace cu care, spre deosebire de majoritatea prozatorilor din generaţia lui, Dan Lungu şi-a construit ceea ce pe vremuri se numea o operă - diversă, plurivalentă, dimensionată „sociografic“, în buna descendenţă a microrealismului optzecist de tip Nedelciu - Sorin Preda - Cristian Teodorescu - Petru Cimpoieşu. Merită, de asemenea, apreciată abilitatea cu care acest prozator al dramelor umanităţii mărunte şi al derivelor tranziţiei româneşti postdecembriste a reuşit să împace exigenţele mainstream cu succesul de public şi tradiţiile localist-periferice cu megatendinţele europene recente, impunându-se drept cel mai popular şi mai exportabil dintre prozatorii români ai noului val. În iad toate becurile sunt arse nu confirmă sporul de anvergură narativă din precedentul roman, unde explorarea alienării urbane contemporane era dublată de o imersiune revelatoare în mediile comunităţilor adventiste. Marfa nu e una pe măsura ambalajului. A fost deja invocată, pe drept cuvânt, discrepanţa vădită dintre titlul derutant de „tare“ şi conţinutul prea soft.
Tema cărţii sau ideea-pilot, conceptul acesteia, este de fapt o teză expusă maniheic: prezentul dezvrăjit, convenţional, plat până la exasperare al vieţii mature, standardizate, văduvite de autenticitate şi pasiune – bref, Iadul - versus Raiul pierdut al adolescenţei confraterne, puse pe şotii, chefuri şi aventuri, al „dixtracţiei“ fără responsabilităţi şi griji (în plus, complet în afara politicului totalitar). Avem de-a face, desigur, cu un loc comun al literaturii din, să zicem, postromantism până în postmodernitate sau de la Amintiri din copilărie până la prozatorii din ieşeanul Club 8 (există şi un puternic filon „moldovenist“ al acestei tendinţe). Dar şi cu o traumă a maturizării ce a marcat profund generaţia „decreţeilor“ crescuţi între două lumi. De o parte, microcomunitatea organică, unită a puştanilor (un „rai al găinilor“ sui generis), de cealaltă – alienarea vârstei adulte, cu socializarea ei rutinieră, convenţională (o serie de „morţi succesive“), şi blocarea mentală într-o Vârstă de Aur idealizată.
Diagnosticul psihosocial e valid, iar versurile unei piese a formaţiei Sarmalele reci, Gaşca de la bloc, rezumă această nostalgie a găştii pierdute, a spiritului comunitar juvenil din ceauşismul târziu, destrămat de răsturnările postcomuniste. Un proces căruia prozatorul-sociolog Dan Lungu încearcă să-i prindă algoritmul interior şi limbajele într-o poveste construită pe două planuri temporale paralele, prin efect de contrast. Urmând o reţetă experimentată şi în Cum să uiţi o femeie, capitolele intrigii din prezent, relatate la persoana a III-a de un narator „obiectiv“, alternează cu evocări scrise cu italice, la persoana I, despre the good old times – adolescenţa liceană a „băieţilor“ -, având drept text de bază povestirea din 2005. În planul contemporan, eroul intrigii, taximetristul Victor, încearcă să evadeze din rutina căsniciei şi neantul profesional însoţind, în preajma Crăciunului, un cuplu de necunoscuţi, o femeie-ghid şi un străin, spre un cămin de copii cu handicap psihic, pentru a le oferi cadouri. Iar în planul celălalt, acelaşi Victor, poreclit Franzelă, îşi povesteşte cu lux de amănunte „faptele de arme“ ale adolescenţei trecute...
Daniel Cristea-Enache şi Marius Chivu au elogiat verva suculentă a limbajului hiperargotic şi reconstituirea, prin intermediul său, a vieţii de gaşcă din capitolele cu caractere cursive. Ceea ce bruiază însă autenticitatea acestor pagini pitoreşti şi haioase, remarcabile măcar prin competenţa şi truculenţa lingvistică în materie, este ilustrativismul. Infuzia de bălării juvenile, populare şi orale, maschează uneori strident o acurateţe scripturală şi un rafinament autoreflexiv neverosimile la un protagonist ca bietul Victor: „Un film despre mine şi-ai mei, alb-negru, atât de departe şi atât de aproape în acelaşi timp, să-mi trag una, că nici eu nu ştiu dacă nu-s, pana mea, eu cel din altă viaţă. Beau nşpe beri sau un vin şi mă uit la mâna asta cu vopseaua scorojită, cu bătăturile cât piuliţele, cu venele umflate şi parcă nu-i mâna mea, fiindcă, puii mei, mâna mea era tânără, mi-o amintesc clar de pe vremea când mi-o trăgeam singur. Şi-mi dau seama că mâna mea a îmbătrânit, dar sufletul meu, să mor eu, a rămas tânăr, ba chiar parcă de puştan…“. Acest demonstrativism de reţetar va fi amplificat de partitura prezentului la persoana a III-a, unde „mesajul“ cărţii e întors pe toate feţele într-o relatare diluată, rezumabilă fără mari pierderi: incapabilă să-i dăruiască urmaşi, soţia lui Victor, Veronica, se transformă treptat într-o persoană acrită, versiune reziduală a tinerei inimoase de altădată, îşi înstrăinează soţul căzut în patima alcoolului (făcându-l să se refugieze, periodic, în apartamentul mamei sale senile), devine bisericoasă şi îşi găseşte compensaţii afective în compania unei pisici ostile faţă de bietul taximetrist, pe care nici regăsirea unor vechi „tovarăşi de gaşcă“ nu-l redresează. Totul e înveşmântat în pâsla groasă a unor fraze senzoriale, alambicate, unde amărăciunea, ironia şi ludicul sunt menite să creeze, probabil, relief perceptiv, dar nu reuşesc decât să căptuşească o povestire debilă, blurându-i contururile. Pe de altă parte, în capitolele ce evocă gaşca adolescentină pusă pe „băşcău“, argotismele puştilor tind să devină, prin supradozarea ostentativă, scop în sine, pe deasupra isprăvilor băieţeşti, grobian-burleşti din oraşul moldovean de provincie. Ele îi individualizează, totuşi, pe tinerii eroi (vigurosul boxeur Văru, hâtrul Fasolă, buzatul zdrahon Bastârcă, şmecherul Paganel, chefliul Capalb, fantele arogant Stupidu, cărora li se adaugă nesărata Dorina Amicşulesei, viitoare deputată, gracila Olivia, trecută de la perfecta candoare nubilă la o dezvirginare sordidă, curajoasa Ina - viitoarea Veronica, numeroase profesoare caricaturale şi tot felul de „fufe“ provinciale sau exotice).
Chiar dacă pline de haz (v. grotesca epuizare sexuală a virilului Văru de către insaţiabila Palmolive, chelfănirea unui elev tupeist, într-un tei eminescian, de către Bastârcă, după ce primul urinase de sus pe el etc.), performanţele buruienoase sau bahice, chefurile „ca-ntre băieţi“, agaţamentele, exhibiţionismele fraterne, cocoşismele machiste ş.cl. nu reuşesc decât să expună ca la un panou de onoare o galerie de figuri şi întâmplări colorate, fără să coaguleze şi o poveste credibilă pe măsura nostalgiei ratatului Victor. După cum nici deriva sa matrimonială şi profesională de la maturitate, dincolo de câteva scene (cum ar fi lupta feroce, sângeroasă a soţului înstrăinat cu pisica soţiei ostile din capitolul cincisprezece), nu are pregnanţa necesară, nefăcând decât să ilustreze, prin scurtături, o schemă. Romanul se încheagă târziu, spre final, când Olivia şi Ina destabilizează dramatic băieţismul „găştii“ adolescentine, iar în planul prezentului înfrântul Victor îşi regăseşte, simbolic, inocenţa pierdută, jucând, pentru copiii handicapaţi ai Centrului, rolul de Moş Crăciun (ca altădată, în copilăria sa, bietul moş Manole, al cărui mormânt îl vizitează la cimitir peste ani) după o călătorie halucinantă, purificatoare, prin zăpezi. Dezvăluirea mormântului în care ar fi fost îngropat Moşul, cu efectul ei devastator asupra micilor bolnavi, este climaxul cărţii, pus în scenă cu naturaleţe şi vibraţie emotivă. În faţa copiilor autişti sau mongoloizi, Victor îşi va asuma, ca să-i liniştească, rolul de povestitor al propriei adolescenţe, după ce fusese un martor aproape pasiv al „isprăvilor“ ei. Rezolvare ingenioasă, pe măsura unei proze „cu amănuntul“.
Insuficient însă...
Dan Lungu e un prozator de meserie, dar bricolajul din În iad toate becurile sunt arse nu produce mai mult decât un simpatic şi, pe alocuri, emoţionant roman minor. //
// DAN LUNGU
// În iad toate becurile
sunt arse
// Editura Polirom
// Colecţia Fiction Ltd.
// Iaşi, 2011.
