Istoria unui mozaic etnic

Cadrilaterul continuă să fascineze, chiar dacă după 1989 s-au făcut pași importanți în sensul cercetării prezenței românești în cele două județe sud-dobrogene, iar demersul lui Florian Bichir^[1] se înscrie pe această traiectorie. Istoria Dobrogei este una extrem de complicată, pentru că regiunea a fost una de trecere mai degrabă decât de stabilire. Nici acum nu se știe cu siguranță dacă cel care i-a dat numele, un anumit despot Dobrotici, era bulgar, slav sau valah. Ceea ce se știe cert este că Țara Românească condusă de Mircea cel Bătrân și-a extins influența și asupra ei, o dominație vagă și laxă (până la Marea cea Mare), care avea să dispară la prima amenințare serioasă, cum a fost ofensiva otomană. Turcii au controlat mica provincie timp de patru secole, până în 1878, ceea ce nu-i puțin. „În Dobrogea, guvernul României și-a dat primul examen al maturității politice și administrative.” Vorbim despre Dobrogea de nord, formată din cele două județe care și astăzi sunt în România și care au o importanță strategică². Dobrogea a fost caracterizată mereu printr-un mozaic etnic deosebit, specific Balcanilor din trecut, chiar dacă și această regiune a cunoscut un lung proces de clarificare etnică. În Dobrogea trăiau în relativă armonie turci, tătari (care erau majoritari), bulgari, români, evrei, găgăuzi, lipoveni, ucraineni, greci, armeni, coloniști germani. Credem că Dobrogea noastră a rămas și acum cea mai cosmopolită regiune din această zonă³, ceea ce nu este cazul cu Cadrilaterul bulgăresc.

Un alt detaliu important mai puțin cunoscut este că populația bulgară din sudul Dobrogei s-a înmulțit prin migrarea unor bulgari din zone fierbinți, conflictuale, din Tracia, Rumelia sau Macedonia, pe fondul unor conflicte acerbe, care au culminat cu cele două războaie balcanice (1912-1913). Cadrilaterul măsura în 1913 7.780 kmp și avea o populație de numai 280.000 de locuitori (majoritari erau turco-tătarii). O mare tragedie nu a fost nici pentru Bulgaria că l-a pierdut, cum nu a fost un mare câștig nici pentru Regatul Român că l-a câștigat. Este îndreptățit să afirmăm că mai degrabă a produs daune decât a adus câștiguri pentru statul român, care a risipit aici resurse prețioase. Avea perfectă dreptate istoricul Daniel Cain când scria că „în pofida optimismului afișat de oficialitățile de la București, teritoriul anexat de România în vara lui 1913 se va dovedi o adevărată bombă cu ceas… Nu doar din cauza resentimentelor bulgare, cât mai ales a stării de furie și revanșă pe care campania românească o provoacă în societatea bulgară, există sentimentul că în vara lui 1913 România a privat Bulgaria de șansa de a culege roadele jertfelor sale pe câmpul de luptă”. Iar motivele invocate de Guvernul României și de regele Carol I erau extrem de subțiri. Bulgarii uitau că, atunci când România a intrat în războiul balcanic în 1913 și a trecut Dunărea, ei se aflau oricum într-o situație militară extrem de grea pe toate cele trei fronturi balcanice, fiind aproape înfrânți. Trebuie totuși să înțelegem că în 1913 nu se știa că peste cinci ani atât Imperiul Austro-Ungar, cât și cel țarist se vor prăbuși.

O lucrare de doctorat s-ar putea scrie, dacă nu s-a făcut până acum, despre cel mai puțin cunoscut și asumat proces derulat vreodată de statul român – colonizarea Cadrilaterului cu aromâni din Balcani. Știm foarte bine cum privește istoriografia românească, mai ales cea naționalistă, conceptul de colonizare, la care mereu a fost supus elementul românesc, în schimb noi nu am apelat niciodată la această metodă, pentru că ne-ar fi distrus părerea excelentă pe care o avem față de trecutul nostru fără pată. Din 1926 până în 1932, au fost colonizate și împroprietărite în Cadrilater 6.553 de familii, numărând 33.000 de persoane, probabil cel mai amplu proces de colonizare întreprins vreodată de statul român. Această minoritate, care a avut destule conflicte cu bulgarii în Cadrilater, a trecut după septembrie 1940 în Dobrogea românească. Punem pariu că bunicii lui Gheorghe Hagi și ai Simonei Halep s-au stabilit într-o prima fază în Cadrilater, iar apoi în Constanța.

 Am observat mai multe erori/neclarități pe care le semnalăm (această rubrică nu este o hagiografie!).

 O problemă este cifra populației care locuia în Dobrogea în 1930, căci sunt oferite mai multe date care se bat cap în cap (ba ar fi fost 211.267 de persoane, ba 662.000). Prima pace de la București nu a fost semnată în 1813, ci în 1812 (pag. 120). La pagina 170 nu înțelegi nimic din raționamentul autorului, care afirmă că în 1938 un raport demografic arăta că populația turco-tătară devenise minoritară față de situația din 1913 (număra 96.869 de oameni), iar bulgarii ajunseseră majoritari, numărând 105.763 de locuitori, cu un procent de 40,53%. Ce se întâmplă cu românii (și aromânii)? Erau în număr de 108.404 locuitori, fiind minoritari (!!), cu un procent de 29,14%. Nu ne-a plăcut nouă mult matematica în școală, dar atât știm și noi, că 108.404 este mai mare ( >) decât 105.763. Evident că românii și aromânii nu au fost niciodată majoritari în Cadrilater, chiar dacă dinamica ne era favorabilă și în două-trei decenii sigur am fi devenit majoritari. La pagina 180 se scrie că în micul port Balcic erau îmbarcate înainte de 1915 nu mai puțin de 5.000-6.000 de vase (?) cu cereale, dar „după 1915 portul abia dacă își mai poate desfășura activitatea, înregistrându-se încărcarea a cel mult 600 de vagoane anual”. Cam abruptă această scădere, însă probabil că miile de vase erau vagoane. Spre final, o greșeală de începător, când la pagina 283 se afirmă că germanii au reușit să străpungă linia defensivă Maginot, determinând capitularea Franței în 1940, când tocmai aceasta a fost ocolită de panzere prin Ofensiva din Podișul Ardenilor (Ardennes), care i-a luat complet prin surprindere pe francezi, baricadați pe Linia Maginot, pentru că nu se credea că acea regiune împădurită putea fi traversată de blindatele germane. Trupele franceze de pe Linia Maginot aveau să fie luate prizoniere fără să fi cunoscut multă acțiune. Pe întregul parcurs al cărții se folosește termenul Tesalonic pentru a desemna cel de-al doilea oraș ca mărime din Grecia, căruia în limba română i se spune, simplu, Salonic. Măcar de ar fi fost păstrat termenul grecesc, Thessaloniki (Θεσσαλονίκη). 

 De asemenea, rămâne un mare mister cum un volum editat de profesionista Editură Militară nu cuprinde nici măcar o hartă a Cadrilaterului și/sau a întregii Dobroge. Ne întrebăm și cum este posibil ca autorul să nu fi consultat deloc nici măcar un dosar din fondurile arhivistice ale celor două prefecturi sud-dobrogene, Prefectura Durostor și Prefectura Caliacra. Ambele fonduri au fost repatriate în 1940, după cedarea Cadrilaterului, de regimul Antonescu și se află în custodia Serviciului Județean Ilfov al Arhivelor Naționale⁴. Inteligentă a fost repatrierea a zeci de fonduri arhivistice din perioada 1913-1940, pentru că, apelându-se (și) la ele, dar și la cele ale prefecturilor din Basarabia sau Bucovina de Nord, se poate oferi o imagine nuanțată a prezenței noastre în teritoriile pierdute. Care nu a fost nici strălucită, dar nici catastrofală, cam ca în stilul în care sunt administrate județele din România de azi. În plus, să nu uităm că România Mare a avut la dispoziție doar două decenii de pace și consolidări instituționale, cu un rege zănatic, în timp ce noi, acum, ne îndreptăm tiptil spre patru (dublu). Iar guvernele interbelice nu au beneficiat de fonduri europene și de coeziune, de PNRR, de SAFE. Nu am înțeles nici de ce capitolul despre cedarea Cadrilaterului din anul 1940 începe cu un foarte lung preambul, reluându-se istoria de dinainte de 1916.

 Analizarea activității administrației românești din cele două județe sud-dobrogene este binevenită și necesară. Nu avem mari motive de rușine față de prezența noastră aici, iar faptul că frumoasele clădiri din Silistra, Dobrici sau Balcic sunt de origine românească spune multe. Din fericire, această dispută a fost definitiv rezolvată, iar apartenența ambelor state la Uniunea Europeană și NATO ne permite să ne plimbăm fără opreliști în sudul Dobrogei, cheltuindu-ne banii, pe care bulgarii îi apreciază mult. Poate că această anexare a fost o mare prostie, probabil cea mai mare a Regatului Român antebelic. Nouă nu ne ies deloc imperialismele. În afara subiectului, rămâne un mare semn de întrebare cum poate cineva accepta un așa-zis Premiu General Ștefan Gușă! Mai mult, să și păstreze această mențiune, ca titlu de glorie, în biografia oficială publicată la pagina a doua, unde aflăm că Florian Bichir era la momentul publicării autorul a 39 de cărți! Uf! Nu e un pic cam mult? Ștefan Gușă a fost un personaj extrem de controversat al regimului „patriotului” Nicolae Ceaușescu, încât nu are sens să revenim. Practic, doar moartea l-a scutit de un an sau doi de închisoare! Premiul a fost acordat de Fundația General Ștefan Gușă înființată de văduva generalului. Asociația 17 Decembrie a publicat un comunicat în care-și manifesta revolta față de această campanie de reabilitare a generalului care s-a aflat la Timișoara în primele zile ale represiunii de acolo. Chiar ar merita scrisă o carte despre jalnicii generali ai armatei române din ultima jumătate de secol!

 1. Cadrilaterul (1913-1940) Dobrogea de Sud, istoria unui teritoriu pierdut, Editura Militară, București, 2025. Cuvânt-înainte de Ioan Opriș. 2. Vezi și baza de la Mihail Kogălniceanu. 3. În Grecia trăiesc aromâni și o mică minoritate musulmană în zona Kavala, bulgarii încă mai au o minoritate turcă în semnată (500.000 de persoane, 8% din populația Bulgariei), Serbia s-a omogenizat semnificativ de când a pierdut Kosovo. Macedonia sârbească este acum Rep. Macedonia de Nord, cu ceva albanezi etc. Cea mai balcanică și șubredă structură statală din zonă rămâne Confederația Bosnia-Herțegovina, care are singurul mare merit că a împiedicat izbucnirea unui nou război. 4. Unde de altfel se află fondurile arhivistice ale prefecturilor pierdute din Bucovina de Nnord și Basarabia. Aici regăsiism fonduri foarte interesante, în afara celui al Prefecturii Județului Caliacra (1913-01941), Prefecturii Județului Durostor (1914 1940), precum și fonduri ale primăriilor orașelor Turtucaia, Bazargic, Silistra, ale Școlii Comerciale Particulare din Bazargic, ale Camerei de Comerț și Industrie Silistra, al pe cele de la Serviciului Sanitar din Silistra, județul Durostor sau Bazargic, aale unui colegiu de ucenici din Silistra, ale Serviciului Silvic din judetul Durostor, ale Bănciici Populare Lamura, deve nită Româno-Turcă din Bazargic sau ale Băncii Populare Economia Plugarului (!) din Harmanlâc, Caliacra, sau ale Băncii Populare Înfrățirea din comuna Suiciuc, Caliacra, și multe altele care dovedesc existența unei vieți economice intense.