Memorii atipice

Memoriile scriitorilor occidentali sunt întotdeauna cărți aproape liniștite. Scrise la vârsta bilanțurilor în viață, vor să fixeze un trecut care va dispărea. Istoria cea mare e prezentă în ele sub forma unui război, iar ravagiile lui se atenuează treptat, odată cu instaurarea păcii. Deși rănită, lumea se recalibrează într-o societate democratică, lăsând dinamicile familiale să afecteze destine.

În cazul memoriilor unui scriitor dintr-o țară care a cunoscut comunismul, lucrurile stau dramatic altfel. Odată începută catastrofa dictaturii, suferința se transmite prin generații, marcând și deturnând destine. În plus, dacă societățile occidentale au tradiția a ceea ce francezii au numit „le travail / le devoir de mémoire”, o lume în care libertatea e suprimată nu are cum să cultive așa ceva, prin definiție. Adevărul e ținut sub obroc sau falsificat, iar când reușește să fie exprimat pare o revelație.

Cartea Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu este greu de etichetat pentru că nu e o carte obișnuită de memorii. (Demersul a început cu volumul Anii romantici, dedicați anilor ’90). Nu o fixare a trecutului își propune autoarea, ci o căutare de sensuri, o problematizare a meseriei de scriitor, pe care, de altfel, o acceptă târziu și apoi o amână. Mottoul cărții, aparținând Slavenkăi Drakulic, este edificator: „Doar femeile sunt puse în situația de a alege între a fi femei ori artiști”.

Ideea că o femeie are rolul de a deveni soție și mamă este comună tuturor societăților, dintotdeauna, până în secolul al XX-lea. Cu câteva excepții, femeile nu și-au permis să devină scriitoare. Și chiar atunci, a fost un drum greu și lung. Se cunoaște celebra expresie a Virginiei Woolf „o cameră doar a ei”, din eseul omonim. Care adăuga ceva și despre o sumă de bani.

Scriitorul are nevoie de timp, de liniște mentală, de posibilitatea de a se dedica scrisului. Gabriela Adameșteanu va fugi, după propria-i expresie, de meseria pentru care simte din copilărie că are chemare, pentru că mentalitatea comună e cea care își spune cuvântul o vreme: femeia trebuie să se dedice familiei. Și asta face și Gabriela Adameșteanu, căsătorindu-se foarte tânără. Chiar cititul cărților devine restricționat, din cauza îndatoririlor familiale. Culmea este că, dintre părinți, tatăl e cel care o încurajează spre scris, în vreme ce mama îi impune modelul tradiționalist. Debutul cu volumul Drumul egal al fiecărei zile are loc pe ultima sută de metri a mariajului care s-a născut din dragoste, dar a ajuns să o piardă. Cunoaște consacrarea cu Dimineața pierdută, dar după 1990 devine jurnalistă, conduce revista 22 și, pentru un deceniu, amână scrierea altor romane. Istoria reverberează din nou, în destine individuale.

În primele două părți ale cărții, Gabriela Adameșteanu reface, în texte scurte, dar conectate perfect, ca într-un puzzle, un parcurs de viață și de devenire literară: familia, părinții în special sunt evocați, locurile unde a crescut, Piteștiul și apoi Bucureștiul, dar mai ales avem o radiografie afectivă a formării scriitoarei de mai târziu. Lecturile preferate, discuțiile cu tatăl se adună pe harta biografică a autoarei și se deschid către mediul universitar, al studiilor, apoi editorial, în care începe să lucreze. Totul e plasat în contextul anilor ’60, al dezghețului ideologic, apoi al deceniului al șaptelea, cu evocarea unor figuri emblematice de scriitori, precum Marin Preda, Petru Dumitriu, Ion Vinea, Henriette Yvonne Stahl, G. Călinescu, G. Ivașcu, Nicolae Manolescu, Nora Iuga, ajungând chiar, după ’89, la soții Lovinescu-Ierunca. De la istoria publicării romanului Scrinul negru al lui Călinescu („cartea care era bună la timpul ei rămâne în urmă”) până la felul în care oameni de stânga în interbelic îi ajută să publice pe tinerii cu „pete la dosar”, cum a făcut G. Ivașcu, trecând prin aventurile de viață și literatură sulfuroase ale lui Petru Dumitriu sau chipul înșelător adesea al lui Marin Preda, autoarea trece de la povestea personală, în care publică prima dată niște recenzii care nu o conving să continue, la un context literar în care editorii de carte riscă de foarte multe ori politic, publicând texte cu probleme la cenzură. Figuri ca Geta Dimisianu sau Magdalena Bedrosian sunt deja cunoscute, din alte evocări, ca luptătoare pentru promovarea unor cărți de valoare care nu erau deloc „pe linie”. Faptul că scriitorii înșiși, în poziție de editori, au simpatii sau antipatii și duc astfel la promovarea sau nu a unor manuscrise completează imaginea unei lumi în care a publica o carte fără compromisuri era o adevărată performanță.

Distanțându-se de figurile proeminente ale feminismului occidental, Gabriela Adameșteanu declară că a vrut mereu să fie scriitor, nu scriitoare, pentru că scrisul nu ar trebui să aibă gen. Critica masculină a mers până acolo încât când o femeie a scris foarte bine au lăudat-o paradoxal, spunând că scrie „ca un bărbat”. Autoarea comentează aceste chestiuni și se delimitează de cei care consideră că are afinități cu literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care, de altfel, o admiră. (E drept că are mai multe afinități cu Balzac sau Stendhal, de exemplu.) Apoi face o scurtă analiză a scriitoarelor „invizibile” din literatura română a secolului al XX-lea. Textul capătă astfel valențe de eseu.

Receptarea primelor două cărți – Drumul egal… și Dimineața pierdută – ale Gabrielei Adameșteanu, inclusiv din partea lui Nicolae Manolescu, e tributară clișeului că femeile au literatura lor, feminină, iar asta reprezintă, încă o dată, o diminuare („prizonieră… condiției ei de femeie”). Dar clișee sexiste găsim, înainte, de la Titu Maiorescu și Lovinescu până la G. Călinescu. Romanele Gabrielei Adameșteanu scrise după anii 2000 s-au bucurat totuși de o altă receptare, chiar dacă voci critice mai invocă faptul că în literatura ei autoarea privilegiază femeile.

De la receptarea critică a romanelor sale la transformarea unui prototip real în personaj de roman (Vica Delcă sau Letiția Branea, în speță), autoarea ne introduce în laboratorul ei de creație, dezvăluindu-ne cum o imagine inițială devine un erou care dobândește propria-i viață și care revine, de altfel, în alt roman, multiplicându-și fațetele. Majoritatea scriitorilor români nu au scris aplicat despre procesul lor de creație, ceea ce poate a dus la o interpretare mai săracă a literaturii lor.

A treia parte a cărții și ultima aduce o revenire la mediul de familie al autoarei. O revenire la părinți și la figurile cu putere de exemplu intelectual al unchilor Adameșteanu, cu cariere importante în țară sau în străinătate, dar mai ales la problema simpatiilor legionare ale unora dintre ei. Autoarea rememorează contextul istoric în care floarea intelectualității românești, în anii ’30, s-a lăsat sedusă de acest extremism și încearcă să înțeleagă o lume care-i este străină. De departe cel mai impresionant este portretul tardiv, care stătea ascuns în dosarele de la CNSAS, din care reproduce documente, al tatălui autoarei. Profesor de istorie în Tg. Ocna, cu o adeziune formală la legionari atunci când aceștia ajunseseră la putere, Mircea Adameșteanu este urmărit toată viața de Securitate, chemat periodic să-și tot scrie biografia, trăind sub amenințarea pierderii serviciului, deși este un om onest și profesor-model, iar împotriva lui nu există nimic. Post-mortem i se atribuie, în mod eronat, paternitatea unor manifeste. Cazul unuia din atât de numeroșii indivizi striviți de malaxorul dictaturii, în afara pușcăriilor politice.

Cartea Gabrielei Adameșteanu pleacă de la o introspecție și ajunge la o imagine panoramică. De la un destin scriitoricesc ajunge la o epocă întreagă, uitată deja azi, iar analiza identitară se lărgește de la cadrul familiei la cel al unei comunități largi, în care Istoria destructurează un popor. Secretele familiei ajung târziu la autoare, iar descoperirea lor o face să constate disocierea la care se supuneau cei care erau suspecți a fi „dușmani ai poporului”, protejându-și copiii, și să simtă, amar, că, deși apropiați, au trăit anumite lucruri, în mintea lor, în lumi sensibil diferite. 

Cartea se citește cu multă emoție, stilul este de o claritate și eleganță franțuzească, și este o carte foarte necesară, aducând un suflu și o perspectivă pe care istoricii nu pot să le furnizeze. Memoriile scriitorilor din comunism nu pot fi decât cărți foarte neliniștite.