Pe aceeași temă
Nimic mai ambiguu decat claritatea cea mai deplina: noua carte a lui Gabriel Liiceanu* este atat de vizibil asezata sub semnul eminescienei Oda in metru antic, incat exista toate sansele ca situarea aceasta sa treaca nevazuta. Si nu pentru ca autorul s-ar fi straduit sa o ascunda, el a facut-o chiar poarta de intrare in lumea cartii lui.
Usa interzisa incepe cu patru scurte fraze, un fel de explicatie despre caracterul neobisnuit al scrierii. Dispus grafic in forma de versuri albe, ceea ce poate fi luat (si, aparent, a si fost luat) drept un text de prezentare de cea mai comuna speta, fixeaza de fapt un registru si contine o cheie. Se deschide o "usa", pentru a folosi chiar cuvantul din titlu, iar usa aceasta face parte din constructia insasi: "Ce mai e si cartea asta?/Jurnal, de fapt, nu e,/eseu nu e, tratat nu e, roman nu e./Cel mai corect ar fi sa spun/ca este explozia (neincadrabila)/a fiintei mele pe parcursul unui an./Dar ce lucru formidabil:/aceasta explozie/ma reda mie insumi intreg". Iar in primele pagini ale cartii "propriu-zise" se vorbeste de o ciroza sufleteasca, de sufletul nespus de bolnav al autorului, de boala lui de suflet, de jupuirea vietii..., stari de atat de adanca depresie, incat cheama reflex amintirea celei mai inalte si mai pure expresii romanesti a suferintei sufletului, Oda in metru antic.
Va fi voit ori nu Gabriel Liiceanu sa se plaseze in aceasta primejdioasa vecinatate, este sau nu deliberata intersectia cu sfasietoarele sonuri eminesciene (Nu credeam sa-nvat a muri vrodata) nu se poate sti. Cu atat mai mult cu cat Usa interzisa este cartea unei vindecari, chiar un exercitiu terapeutic. Dezgolirea sufletului sfarseste prin a evacua raul, chiar daca natura si sursa ori sursele acestuia nu sunt vreodata numite. Oda in metru antic se incheia implorand regasirea sinelui ("Ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma!"), cartea lui Gabriel Liiceanu incepe insa cu o jubilatie aproape extatica ("Dar ce lucru formidabil:/aceasta explozie/ma reda mie insumi intreg"). Apropiate o clipa, teritoriile celor doua opere se indeparteaza fulgerator, iar sensurile lor devin divergente.
Dar si de va fi fost involuntara, intretaierea aceasta meteorica nu e mai putin elocventa pentru anvergura cartii lui Gabriel Liiceanu, fie si numai in intentia autorului sau. Usa interzisa nu apare dupa o lunga absenta editoriala sau macar publicistica, de peste un deceniu incoace Gabriel Liiceanu este unul dintre autorii cei mai prezenti in spatiul public al scrisului romanesc. Si totusi, aceasta noua carte (cea precedenta e din 2001, si nici aceea nu venise dupa vreo cat de cat semnificativa abstinenta) este prezentata ca fructul unei indelungate taceri. "Citind aceste pagini, mi-am dat deodata seama ca am tacut bine atatia ani de zile" - scrie Gabriel Liiceanu, indicand totodata si durata de multi ani a tacerii din care iese, plauzibil de ordinul a circa doua decenii, judecand dupa existenta unui anume jalon istoric, revolutia: "A trebuit sa cunosc spaima carnii si lehamitea ultima a sufletului, sa ma desprind de oameni care plecand au luat parti din mine, sa-mi ingrop prieteni, sa traiesc o revolutie si sa am socul intalnirii cu poporul meu, sa ma destram, sa ma detest, sa ma inec in regrete si remuscari si sa mai vreau, totusi, sa ma adun din nou".
A tacut Gabriel Liiceanu atata lunga vreme, cel putin de la revolutie incoace?! Nimic mai facil decat a-i opune, fie si perfect neutru, fara umbra vreunui accent stilistic oarecare, evidenta insasi - de la titlurile cartilor publicate in ultimii 12 ani si evocarea rasunatoarelor lui numeroase interventii publice pana la crearea editurii Humanitas, ce i-a devenit aproape un pseudonim. Si-apoi, cum s-ar putea explica, daca intr-adevar a tacut, adversitatile uneori feroce pe care si le-a castigat de-a lungul acestor ani, de la minerii strigand "Moarte lui Liiceanu!" si veniti sa-l ciomageasca in biroul lui de la, hélas!, Casa Scanteii abia rebotezata Casa Presei Libere, si pana la cei care vad in el un simbol insolent al elitismului si chiar un fel de continuator in spirit al extremei drepte interbelice romanesti?
Fiindca in noua lume romaneasca, in societatea de zgomot nascuta dupa 1989, tacerea si-a pierdut orice valoare, echivaleaza cu un preludiu al mortii, nu aduce decat uitare si abandon. De-ar fi tacut, Gabriel Liiceanu s-ar fi bucurat de pacea deplinei uitari, nu ar fi fost onorat cu atata inversunata ostilitate.
Aceasta sfidare a evidentei nu e totusi un banal neadevar flagrant. Reprezinta, s-ar parea, cu toate riscurile asumate, pretul unei alte situari, de asemenea foarte inalta: in Usa interzisa Gabriel Liiceanu pune sub semnul intrebarii, de nu chiar repudiaza de-a dreptul, mult si multe din ceea ce, totusi!, a scris si a publicat in anii socotiti acum de tacere.
Iata, si acest exemplu este suficient pentru a se intelege de ce Gabriel Liiceanu afirma ca a tacut, cum isi califica el, in Usa interzisa, textele scrise dupa decembrie 1989 si publicate in volum sub titlul unuia dintre ele, devenit marca a epocii: "Corpul social colcaia de afecte: de spaime, de sperante, de ura, de iluzii risipite. In acest context de paroxis afectiv, de coborare patetica pana la stratul ultim al fiintei noastre sociale, pana la crusta groasa de minciuna, ticalosie si duplicitate, am scris randurile intitulate Apel catre lichele si, apoi, vreme de doi ani, textele «patetico-politice» stranse intr-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru ca emotia acelor ani a fost exprimata acolo ca atare, pentru ca nu am putut sa ma desprind de ea si sa o prelucrez, intr-un cuvant, pentru ca nu am stiut sa-mi manipulez indignarea, textele acelea dateaza si ele raman «simple» documente ale unei comotii istorice, semne ale unei isterii in mers". O judecata retrospectiva a carei severitate intrece tot ce s-a scris mai violent despre acele texte: avantajul austeritatii.
Dar si al unei anumite ambiguitati. Gabriel Liiceanu anuleaza Apelul catre lichele (si nu numai, desigur), relegand textele de atunci si de acolo in tinuturile tacerii, dar o face in numele unei exigente ce da, de fapt, masura intreaga a cartii de acum. Insemnarea de la 10 mai 2001, unde figureaza drastica sentinta de "semne ale unei isterii in mers" aplicata textelor din Apel catre lichele, incepe cu trei intrebari calm-didactice, de o imperturbabila uscaciune, formulate parca de un indepartat discipol al lui Mihail Dragomirescu, teoreticianul studierii stiintifice a capodoperei. Iata-le: "Se poate oare scrie «rece» despre lucruri patetice? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emotia si de a o aduce la forma in care ea devine suportabila, putand fi «gustata estetic»? Cum se poate scrie convenabil despre lucrurile ultime?".
Din aceasta perspectiva, a insuficientei manipulari a emotiei, a deficitului estetic mai otova spus, are loc punerea textelor din Apel catre lichele sub lespedea funebra de "semne ale unei isterii in mers". Trancaneala, palavrageala cu un cuvant agreat de Gabriel Liiceanu, nu reprezinta opusul tacerii, ci forma ei zgomotoasa. De aceea inseamna Usa interzisa o iesire din tacere: fiindca abandoneaza larma, vacarmul, harmalaia. Este - sau incearca sa fie - o regasire a sinelui. O recompunere.
Manualul transgresiunilor
Usa interzisa are forma unui jurnal tinut vreme de aproape un an si jumatate. Timp in care nu se petrece nici un eveniment zguduitor in viata autorului sau in jurul sau; nu se petrece sau nu e consemnat (de exemplu, data de 11 septembrie 2001, pentru multi veritabilul si sumbrul inceput al secolului XXI, lipseste cu totul, exista doar, a doua zi, cateva randuri despre "grozavia din America"; macar Ludovic al XVI-lea scrisese totusi ceva in jurnalul sau la data de 14 iulie 1789, scrisese un singur cuvant, "Rien!").
Jurnalul incepe la 3 mai 2001 si se termina la 2 octombrie 2002. De fapt, incepuse mai inainte, cu o insemnare facuta la 7 ianuarie, "catre ora 4 dupa-amiaza", precizeaza autorul dintr-un scrupul probabil nelipsit de o anumita intentie ludica. Pusa deoparte, intr-un "dosar recuperat, pe care scria, nu stiu de ce, «Roumanie»", nota din ianuarie este reprodusa (recuperata?!) la data inceperii efective a jurnalului, fiind investita cu valoarea de "document inaugural a ceea ce statea sa vina".
Cum un jurnal este, totusi, o scriere asa-zicand spontana, nu are insa nevoie de "documente inaugurale", cu atat mai putin de prevestiri si pregatiri. In afara de cazul in care este vorba de o opera literara, jurnalul fiind atunci o pura conventie (de aici lungul sir al romanelor prezentate drept "jurnale gasite"). Sau, intr-o de asemenea lunga traditie, si literara, dar si filozofica, un pretext: desi defunctul secol XX si-a atribuit, cam imperialist, macar exploatarea pe scara larga, de nu si descoperirea tinuturilor subiectivitatii asumate si ale confesiunii cu tot mai putine reticente, genul coboara in realitate mult inapoi in timp, chiar Confesiunile lui Rousseau fiind doar un reper intermediar, nicidecum cap de serie.
"Recuperarea" insemnarii inaugurale are valoarea unui semnal discret. Fara a transgresa intr-un mod foarte explicit si foarte decis limitele unui jurnal, Usa interzisa are toate atributele unei scrieri de alta natura. Fara a fi doar un pretext, consemnarea zilnica, fie si cu pauze, este pentru Gabriel Liiceanu si un pretext - pretextul articularii unei opere care nu consta totusi in descrierea faptelor si starilor circumscrise acelui interval de timp. Din cotidian, care nu lipseste, se aluneca frecvent in evocari si confesiuni ce prind in plasa lor intamplari, personaje si timpuri fara nici o legatura cu ambianta trairii imediate.
Sunt aceste glisari accidentale, supuse hazardului, ori contin ele o retorica secreta, se ghideaza dupa anume reguli de compozitie si vizeaza o constructie ce nu are nimic din aleatoriul rememorarii, fiind, dimpotriva, foarte supravegheata? Ca un bun dr. Jekyll, ce se ingrijeste de onorabilitatea si respectabilitatea infatisarii lui diurne, Gabriel Liiceanu asigura naratiunii din Usa interzisa aspectul unui jurnal tinut, burghez si cuminte, mai mult sau mai putin zilnic, dar, ca un diabolic Mr. Hyde, face din ea o expresie a libertatii netarmurite.
Si e o libertate dubla, a filozofului si a scriitorului. Putandu-se citi, desigur, si ca un jurnal (Jurnalul lui Liiceanu, jurnalul unui intelectual zbuciumat din zilele noastre etc., etc.), Usa interzisa are deopotriva dimensiunea unui itinerariu filozofic si a unei opere literare.
Nu e descrisa o criza, acea boala a sufletului evocata la inceput este de fapt situata in trecut fata de momentul scrierii jurnalului, momentul ei initial se afla chiar foarte departe in timp - in 1983. Pierderea superstitiei culturii, obsesia inautenticitatii, destramarea "sistemului de iluzii", depresia, disparitia crezului sunt de dinainte de scrierea jurnalului.
Sunt rememorate, nu traite in prezentul cartii; traita este vindecarea. Spre exemplu, regasirea "codului" filozofic se produce cu prilejul unei lungi sederi la Heidelberg, in toamna 2001, cand, traducand din Heidegger, autorul se redescopera "din nou capabil de halterofilie metafizica". Dar tot la Heidelberg, in urma cu 18 ani, se declansase criza, acolo si atunci avusese revelatia ca filozofii sunt toti mutilati, o "pudoare sau poate o trufie" ii condamna sa-si rupa viata de gandire, "gandirea lor era intr-o parte, iar viata lor intr-alta". Apostatul voia suflet, sau si suflet, nu numai idee.
Intamplatoare, supusa legilor hazardului, reintoarcerea din 2001 la Heidelberg coincide cu o reintoarcere la filozofie, iar accidentalul capata aura misterioasa a unui fapt de destin.
Jurnal sau descriere a unui traseu initiatic prin intermediul insemnarilor si consemnarilor zilnice sau aproape zilnice dintr-un oarecare an si jumatate?!
Iar transgresiunea literara este inca mai pregnanta in aceasta neobisnuita carte care este Usa interzisa.
*Gabriel Liiceanu - Usa interzisa, Editura Humanitas 2002
