Galaxia Hamlet

Ediţia a VII-a Festivalului Internaţional Shakespeare, desfăşurată între 23 aprilie-4 mai la Craiova, a avut o agendă îndrăzneaţă, concentrându-se în exclusivitate pe Hamlet. Prinţul danez a vorbit în letonă, poloneză, germană, japoneză, mandarină, coreeană, lituaniană, română, fiind la fel de grav şi neliniştit de fiecare dată. Conferinţele şi prezentările organizate de festival au încercat să valorifice la maximum toate produsele artistice şi culturale inspirate de textul lui Shakespeare. De la muzică la vernisaje, de la lansări de carte la întâlniri cu criticii de teatru şi traducători de Shakespeare, Hamlet a dovedit că este un domeniu deschis, un univers în expansiune.

Dintre spectacolele româneşti cu Hamlet, cele mai importante şi prezentate ca atare în conferinţă au fost cele regizate de: Vlad Mugur la Teatrul Naţional Craiova (cu Gheorghe Cozorici), Dinu Cernescu la Teatrul Nottara – Bucureşti (cu Ştefan Iordache), Alexandru Tocilescu la Teatrul Bulandra (cu Ion Caramitru) şi Gábor Tompa la Teatrul Naţional Craiova (cu Adrian Pintea).

Când, în 1958, Teatrul Naţional din Craiova s-a hotărât să monteze Hamlet, spectacolul a devenit prima reprezentaţie importantă de după al doilea război mondial. Gheorghe Cozorici, ales în rolul titular datorită „nobleţei necăutate şi greu de explicat a firii sale“, a devenit astfel cel mai tânăr interpret Hamlet românesc din istoria secolului XX. Avându-l pe Amza Pellea în rolul lui Horaţio, regizorul Vlad Mugur a semnat poate cel mai frumos spectacol din seria celor patru cu care scena craioveană a trecut în prim-planul vieţii artistice româneşti.

Spectacolul Hamlet care a debutat la Teatrul Nottara în 1974, în timpul directoratului lui Horia Lovinescu, l-a avut ca regizor pe Dinu Cernescu, iar în rolul titular pe Ştefan Iordache, care interpreta celebra partitură la vârsta de 33 de ani. Spectacolul, perceput de publicul de la acea vreme ca un spectacol politic şi mister teatral, a beneficiat de o gândire nouă pe care regizorul şi-o însuşeşte datorită corespondenţei pe care o avea la acea vreme cu semiologul francez Roland Barthes. Astfel ajunge la concluzia că, pentru actualitate, nu există o valoare mai importantă ca structura. Pe lângă această linie directoare, Dinu Cernescu oferea perspectiva unei lecturi romantice şi psihologizante, care reliefa omul în istorie ca om prins şi distrus de mecanismul istoriei. Jucat în sala mică a teatrului, într-un spaţiu negru, aproape medieval, cu circa 100 de locuri, răul devenea un fenomen banal, Horaţio – un aspirant la putere fără şansă, iar Hamlet un inocent moral.

Spectacolul din 1996 de la Teatrul Naţional din Craiova, avându-l ca regizor pe Tompa Gábor, a mizat pe Adrian Pintea pentru rolul titular. Îmbrăcat în negru, înconjurat de oglinzi şi luminat de o ploaie de reflectoare atârnate regulat, Hamlet evidenţiază drama unui prinţ cult, confruntat cu o situaţie mortală. Amestecul de clasic şi contemporan, aşa cum alăturarea costumelor în spaţiul auster a oferit-o, a produs o formulă cu a cărei modernitate încă ne putem identifica, aproape 15 ani mai târziu. În fond, Hamlet, deşi piesă eternă, pare să fie totuşi legată de un moment istoric anume, moment istoric cu consonanţe în spectacolul lui Tompa şi cu reminiscenţe şi în posteritatea imediată.

Dintre spectacolele străine, cel mai puternic şi cel mai important pentru istoria teatrului rămâne Hamlet-ul lui Peter Brook. Brook s-a oprit la text de mai multe ori de-a lungul carierei, cea mai inovatoare formulă fiind ceea ce a reuşit la Paris, la Teatrul Bouffes du Nord. Brook nu numai că a explorat textul din punct de vedere practic, dar a realizat şi un studiu teoretic intitulat Qui est là? – Cine e acolo?, prima replică a textului. Această primă replică a constituit centrul de greutate al textului, devenind – în viziunea lui Brook – şi ultima replică pe care Horaţio o rosteşte, cercetând cerul în speranţa unui răspuns după ce scena se umple cu cei care au murit, de la Polonius la Hamlet. Fraza care îl interesa pe Brook era „Să fii gata“, ultima replică pe care Hamlet o rosteşte după ce i-a instruit pe actori. E momentul în care planul său a prins contur. După montare, Brook declara că întregul text poate fi rezumat în două fraze: „Ştim ce suntem, dar nu ştim ce vom deveni“, replica Ofeliei, şi „Nu e nimic mai dureros pe pământ decât cuvintele care nu se pot înălţa la cer“ – care-i aparţine lui Claudius. Brook a oferit rolul Hamlet unui actor de culoare, dar fără ca acest lucru să capete sens dramatic.

Polonia este prima ţară din afara Angliei unde povestea tânărului Prinţ este jucată. Shakespeare devine astfel un autor strict legat de teatrul polonez, aproape genetic. Reprezentaţia are loc la Gdansk, în 1619, iar trupa de actori este engleză. Prima reprezentaţie în limba poloneză are loc în 1798, la Lvov. În 1905, Stanisław Wyspiański este primul polonez care îi dedică lui Hamlet un studiu. Până în 1990, Hamlet a avut în Polonia 66 de producţii diferite înaintea schimbării regimului politic. Regizorii polonezi se împart în două categorii: cei care au montat Hamlet şi cei care n-au făcut-o. Din ultima categorie face parte şi patriarhul teatrului polonez: Krystian Lupa, un uriaş în lumea teatrului, de curând distins cu premiul Uniunii Europene pentru teatru. Refuzul său de a monta Hamlet este mai degrabă un refuz faţă de Shakespeare, până acum în biografia sa neexistând niciun spectacol după un text shakesperian. Totuşi, studentul său, Kristof Warlikowski, a dat Poloniei şi lumii întregi un Hamlet incendiar. Spectacolul, care a avut premiera în 1999, a reprezentat un şoc atât pentru public, cât şi pentru critica de specialitate. Pe afiş, Hamlet era pozat gol; Claudius se roagă şi el gol, iar rugăciunile lui sunt un fel de murmur mârâit din care nu se înţelegea nimic. Dar, în ciuda multelor controverse pe care le-a generat, la câţiva ani după premieră, spectacolul s-a clasicizat, devenind un spectacol „cuminte“.

Robert Lepage a inventat o variaţiune pe tema Hamlet pe care, în 1995, a numit-o Elsinore, mai mult un spectacol sonor decât unul vizual. Din Hamlet îl interesau cel mai mult sfaturile pe care Prinţul le dădea actorilor ambulanţi, idei în care se regăsea. De asemenea, era interesat de aspectul „incestuos“ al relaţiilor dintre personaje. În viziunea regizorului canadian, Gertrude, mama lui Hamlet, este incestuoasă. Rosencrantz şi Guildenstern, cei doi tovarăşi universitari ai prinţului, devin în spectacolul lui Lepage camere de luat vederi, un fel de perspective diferite în care Hamlet se vedea.

Spectacolul lui Matthias Langhoff, un brechtian autentic, a transformat Hamlet într-un spectacol de cabaret. Textul a fost bricolat iscusit, făcând aluzie la alte lecturi: fantoma se arată dintr-o pubelă, trimitere clară la Beckett. Horaţio este de fapt o Horaţia, fără însă nici cea mai vagă aluzie sexuală.

Spaţiul rusesc a făcut cunoştinţă cu Hamlet prin traducerea lui Boris Pasternak, devenind, astfel, literatură rusă. Pescăruşul lui Cehov are chiar un citat din Hamlet, indicaţie că în Rusia lui Cehov Hamlet era o referinţă.

Dar poate cea mai fascinantă poveste a adoptării lui Hamlet vine din Japonia. Primul text integral Shakespeare tradus în limba japoneză a fost Iulius Caesar, în 1848. În 1886 se joacă pentru prima dată Hamlet, de fapt o adaptare Kabuki după piesa de teatru. În fapt, Hamlet a ridicat problema autenticităţii culturale care punea faţă în faţă tradiţiile teatrului japonez şi spectacolele shakesperiene. Însă citindu-l, japonezii l-au înţeles poate cel mai bine. Hamlet are spiritul unui samurai. Este şi postura folosită de regizorul Yoshihiro Kurita care, în 2002, a transformat Hamlet într-un spectacol de teatru tradiţional Noh. Danemarca devine o scenă din lemn, cu un pod în partea dreaptă (hashigakari) pe care intră actorii. În fundal, o pânză pictată reprezentând un pin. Hamlet este un samurai care stă în poziţia lotus pe tot timpul reprezentaţiei. Spectacolul devine o meditaţie, o interferenţă cu o lume magică, unde spectrele şi oamenii se amestecă straniu şi emoţionant, un fel de punct de intersecţie între Occident şi Orient, ca şi gâtul unei clepsidre.

Hamlet este o construcţie demnă de înălţimile unei catedrale. Dar totodată funcţionează şi ca un burete. Mulţi au spus, inclusiv Peter Brook, că Hamlet absoarbe atmosfera locului unde este montat. Hamlet este cea mai lucidă enumerare a pericolelor pe care acţiunea şi inacţiunea, deopotrivă, le atrag după sine.

Acest articol este un potpourri de idei şi gânduri, aşa cum au fost ele expuse de participanţii la seminarul Mari montări Hamlet, organizat de ediţia a VII-a Festivalului Internaţional Shakespeare (Craiova) şi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, pe care îi enumăr aici: Ion Parhon, Natalia Stancu, Alice Georgescu, George Banu, Piotr Gruszczynski, Andrei Zurowsky, David Esrig, Monique Borie, Michel Vais, Mirela Nedelcu Patrureau, Manabu Noda şi John Elsom, în această ordine.  //