Pe aceeași temă
Continuăm în acest număr polemica dintre Adrian Mihalache şi Erwin Kessler, iscată de comentariul acestuia din urmă la expoziţia lui Horia Damian de la MNAC (vezi 22, nr. 45 / 3 noiembrie 2009, nr. 47 / 17 noiembrie 2009 şi nr. 49 / 1 decembrie 2009).
Unii copii, aparent bătăioşi, de îndată ce primesc, la joacă, un ghiont, intră în panică, ameninţă cu pâra, cheamă în ajutor un frate mai mare sau un prieten mai solid. Nu altfel procedează Erwin Kessler, răspunzându-mi. Se plânge că l-aş fi făcut bou, cu toate că am afirmat exact contrariul, spunând că, nefiind bou, nu este consecvent. Nu contest că l-am asemuit cu Jdanov, deoarece, ca şi acesta, trasează artiştilor sarcini, îndemnându-i să se apropie de realităţile istorice şi sociale. Crede că mă sperie cu Adrian Searle, „care scrie la Guardian“, cu Eduardo Paolozzi, care e mare artist, cu Matthias Weiss, care e critic de artă, nu inginer electronist. Aceasta nu dovedeşte decât că Erwin Kessler, care se afirmă iconoclast, nu este decât un jalnic conformist. Ierarhiile consacrate îi impun un respect care merge până la smerenie. Jură pe autoritatea maeştrilor, din care-şi face modele şi de la care se aşteaptă, poate, „la o protecţie“. Este de mirare că un tânar atât de bătăios nu cutează să gândească independent.
Îi transmit îndemnul lui Kant, inspirat acestuia de Horaţiu: sapere aude! (n.b.: nu e în engleză). Despre cei care, asemenea mie, n-au diplome acreditate, lucrări publicate şi păreri omologate, criticul crede că ar face mai bine să stea cuminţi, în banca lor, altfel pierd prilejul (şi privilegiul) de a tăcea (Chirac dixit).
Nu am atacat demersul lui Erwin Kessler din perspectiva unui critic de artă, ci din aceea a unui amator, cred, avizat. Nu valoarea operei lui Horia Damian este miza, ci tipul de comentariu pe care criticul îl propune. El invocă, în favoarea „stilului“ său, modul în care Adrian Searle a contestat valoarea colecţiei Saatchi. Problema merită aprofundată. Eram la faţa locului când respectiva colecţie a fost expusă la New York, în 1999, stârnind scandal. Damien Hirst, cu animalele sale tăiate în bucăţi şi expuse în formol, a oripilat, iar Chris Ophili, cu Madona sa pictată în culori amestecate cu excremente de elefant, a indignat. Directorul Muzeului de Artă din Brooklyn, acuzat de lipsă de discernământ şi de spirit critic, a făcut un turneu de conferinţe ca să se explice. La cea la care am asistat, în statul Michigan din America profundă, a fost întrebat dacă există ceva pe lume atât de lipsit de valoare şi de abject, încât să-i determine refuzul de a-l expune. A replicat că un obiect material sau virtual devine artistic dacă există intenţionalitatea creatorului, iar aceasta este validată prin discursul criticului. Ambele condiţii sunt îndeplinite de operele pe care Erwin Kessler le desfiinţează cu nonşalanţă. Amatorii de artă contemporană nu trebuie confundaţi cu hoardele care se înghesuie să fotografieze Gioconda şi să bifeze sălile cu Rubens şi Rembrandt. Ei ştiu că arta zilei de azi, care nu a ajuns încă să-şi cearnă valorile prin sita timpului, conţine în majoritate opere ratate. Ca oameni care caută şi se caută, doresc un alt tip de discurs, mai respectuos şi mai nuanţat. Mai respectuos, pentru că o operă de artă lipsită de valoare presupune tot atâta efort, imaginaţie şi investigaţie ca şi o capodoperă (diferenţa talentul o face). Mai nuanţat, pentru că amatorul doreşte să înţeleagă de ce o lucrare care-i place nu înseamnă, pentru critic, mare lucru, în timp ce o alta, pe care o priveşte cu indiferenţă, merită, pentru critic, toată atenţia. Amatori ca mine, care discută aprins despre superioritatea lui Polke asupra lui Richter sau invers, caută în discursul critic argumentul, nu verdictul şi, cu atât mai puţin, zeflemeaua.
Ştim că mulţi contemporani ai tânărului Titu Maiorescu s-au simţit jigniţi când acesta, proaspăt venit din străinătate, de la studii, a dat cu barda în dreapta şi în stânga, denunţând nonvaloarea şi impostura mascate în patriotism. (Iată o apropiere care n-ar putea să-i displacă lui Erwin Kessler.) Adevărul este că Maiorescu n-a fost credibil câtă vreme a defilat cu Matilda Cugler şi Samson Bodnărescu. De îndată, însă, ce i-a impus, ca poet, pe Eminescu şi, ca dramaturg, pe Caragiale, nimeni nu i-a mai putut sta în cale. Din păcate, Erwin Kessler nu ne împărtăşeşte ce iubeşte şi nu discută valorile în care crede, abia dacă le menţionează în treacăt. În peisajul atât de divers al artei contemporane, ar putea găsi puncte de sprijin. Conceptul „Spectacolul cotidian”, propus de Hou Hanru pentru Bienala de la Lyon 2009, pare să-i vină în întâmpinare. În schimb, ideea lui Daniel Birnbaum de a organiza Bienala de la Veneţia în jurul ideii de emergenţă a unei lumi (Making Worlds) este mai apropiat de aşteptările mele.
Dezvoltând subiectul, îmi dau seama că înverşunarea se disipă, iar polemica începe să semene a dezbatere. Dacă n-am răspuns la unele dintre săgeţile lui Erwin Kessler, înseamnă că ele au zburat pe alături. Culmea este că portretul acid pe care mi-l face aproape că-mi place. //
