Garda. Riva del Garda

Fascinantă este tranziția climatică ce se face între climatul mediteraneean și cel alpin, astfel că poți vedea pe versanți conifere, în schimb în preajma și în interiorul orășelului există măslini și palmieri. Bănuiesc că versanții protejează în timpul iernii microclimatul nenumăratelor mici stațiuni și apa dulce a Lacului Garda, care este de origine alpină. Am ajuns aici după ce am parcurs pe autostrăzile italiene cam 550 de kilometri, venind dinspre La Spezia. Traficul a fost mai ușor față de acea dimineață de luni, când mai și ploua, iar pe cele trei benzi ale A4, care duce de la Trieste la plămânul economic al Italiei, Milano, păreau a se fi îngrămădit toate tirurile din Europa Centrală, de Est și Balcani. Înfricoșător era că ele păreau a dori să ocupe concomitent toate cele trei benzi, operând depășiri care mai de care mai absurde și lipsite de sens. Păream a fi un liliput, azvârlit într-o lume dominată de mulți și obezi Gulliveri. A te strecura printre ei era un exercițiu de mare îndemânare și imensă răspundere - nu aveam voie să fac nici măcar o greșeală. Toată această concentrare fantastică se înmagazinează în creier, iar după finalul fericit, ai scăpat și de data asta, oboseala năvălește în valuri și doar somnul o poate alunga. Dar asta nu înseamnă că visele repetitive nu vor ține cont de experiența avută - șiruri nesfârșite de camioane, mii de autovehicule de care trebuie să ții cont, să le eviți, revin în oniric. Coșmaresc este atunci când nu-ți mai ține frâna de picior. Bucuria de a ajunge (cu bine) se estompează rapid, lăsând locul nerăbdării și dorinței de a descoperi locuri noi. Știi foarte bine că nu ai la dispoziție o lună sau două pentru un turism așezat, ci maximum șapte zile. A călători nu este o misiune, cum spunea cineva, a călători este un drog. Poate-i mai bine să nici nu îl cunoști, cu toate că sunt ipocrit. A călători este un mare noroc, o nesfârșită minune. Mai ales pentru noi, românii.

 Nu eram deloc familiarizat cu zona nordică a Italiei, de aceea eram cu atât mai curios, chiar dacă nu aveam mult timp la dispoziție. Dar cum a ajuns această zonă între hotarele Italiei? A recurge la exerciții de memorie este indispensabil, dacă vrei să înțelegi locurile pe care le vizitezi. Istoria medievală a Lacului Garda este fragmentată, cum a fost mereu cea a Italiei până la jumătatea secolului al XIX-lea. Abia după Pacea de la Viena, din 1815, s-a pus un pic de ordine în zonă, care a fost anexată de Imperiul Habsburgic până în 1919, când, în urma Tratatului de la Saint-Germaine-en-Laye, Viena ceda Tirolul de sud regatului Italiei. Istoria micii regiuni autonome din care face parte și Riva del Garda, Trentino-Tirolul de Sud, este una foarte interesantă tocmai pentru că reprezintă frontiera între două lumi extrem de diferite, cea italiană-latină și cea austriacă-germanică. Nici că pot exista oameni și culturi mai diferite, chiar dacă un călător obișnuit, îndopat cu istoria noastră oficială, poate rămâne surprins constatând numărul semnificativ al italienilor nordici, care seamănă izbitor cu germanii tocmai pentru că probabil sunt urmașii triburilor germanice migratoare care s-au stabilit sau au trecut prin Italia, după prăbușirea Imperiului Roman de Vest, iar stră-stră-străbunicii lor or fi fost longobarzi, goți sau chiar vandali. Să fim sinceri, cum ar putea un om obișnuit cu clima rece și urâtă de pe malul Balticii să nu se stabilească și să trăiască în Liguria sau Emillia-Romagna? La 24 octombrie 1918, după un an de la dezastrul de la Caporetto, când trupele italiene au fost învinse de o manieră categorică de cele ale Puterilor Centrale, totuși frontul stabilizându-se pe Râul Piave, peste care am trecut și noi în drum spre La Spezia venind dinspre Trieste, italienii au lansat o amplă ofensivă spre nordul pierdut al Italiei. După trei ani de război, trupele austro-ungare, în cadrul cărora luptau multe mii de români ardeleni, inclusiv un anumit Iuliu Maniu, au cedat. La 3 noiembrie 1918 avea să se semneze un armistițiu pe front. Pretențiile italienilor erau foarte mari, mai ales spre coasta dalmată, pe care Veneția într-adevăr o dominase secole la rând în timpul Evului Mediu, dar care acum era disputată cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și unde italienii erau minoritari. Cea mai durabilă cucerire a Italiei după Primul Război Mondial avea să fie tocmai zona în care ajungeam noi, regiunea Trentino-Tirolul de Sud. Aici, pe malul Lacului Garda, se află și stațiunea Salo, am văzut un indicator în Limone sul Garda și imediat mi-am adus aminte de Republica Socială (fascistă) Italiană sau Republica de la Salo, care a funcționat între 1943 și 1945. La Salo își avea sediul regimul-marionetă al lui Mussolini, după ce a fost eliberat de nemți. Mă întreb cât de mulți turiști care trec prin Salo cunosc toată această încrengătură de date și detalii istorice. Sunt sigur că aproape niciunul și le dau dreptate, clima și clădirile sunt atât de frumoase, încât reușesc să depășească până și puterea celor patru sau opt camere foto ale telefoanelor mobile de azi, care de regulă înfrumusețează orice loc. Poate chiar și Ploieștiul? La Riva del Garda realitatea bate în atractivitate poza.

Regiunea Trentino-Tirolul de Sud (Trentino-Alto Adige, în italiană) este formată din două provincii, Trentino, italianofonă, și Bolzano (sau Tirolul de Sud) care este germanofonă. Toate inscripțiile sunt bilingve. Lacul se învecinează și cu alte regiuni italiene, nu numai în cea nordică. Când am mers spre Lemone sul Garda, la mai puțin de 10 kilometri de Riva, am fost informat că intrăm în Lombardia, iar partea lui sud-estică aparține regiunii Veneto, cu capitala la Veneția. Statutul de autonomie accentuată a regiunii Trention-Alto Adige a intrat în vigoare în anul 1972, dar rămâne cumva ciudat să auzi când italiană, când (un fel de) germană. De altfel, de unul dintre vestigiile austriece se leagă și cel mai grav incident al vacanței noastre de vară. După ce ne-am cazat într-un complex hotelier fără pretenții, dar extrem de curat, am urcat din nou în mașină și ne-am propus să descoperim stațiunea. Nu-mi făcusem deloc temele și chiar nu știam care erau obiectivele turistice. Decisesem să trecem prin Riva del Garda doar cu două zile înainte, unul dintre marile avantaje ale nomadului estival - totul este să fii înarmat cu un card acceptabil, indiferent de culoarea lui. Fortul de pe Muntele Brione părea a fi accesibil din mașină, cel puțin așa arăta celebra aplicație de care este dependent călătorul cu automobil (dar care, atenție!, nu este imbatabilă, nu se află în legătură directă cu Divinitatea, poate da greș). Am urcat câteva serpentine și am depășit parcarea unei pensiuni (tind să cred). Ne-am continuat drumul crezând că era pustiu, doar pentru că era după-masă. Lumea poate prefera apa rece a lacului, mi-am zis. Nu era autostradă, ci un drumeag acceptabil asfaltat, pe o singură bandă. Idilic pentru Grecia, normal pentru Italia, mult mai bogată. Abia după ce am depășit un italian bine bronzat, care a început să gesticuleze la noi, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Cu toate astea, nu observasem niciun semn de acces interzis. După alte câteva sute de metri, am parcat și ne-am continuat drumul pe jos pentru încă un kilometru. Fortificația austro-ungară era masivă, construită din piatră de munte, impenetrabilă, dominând partea de nord a Lacului Garda. În imediata apropiere, un releu de telefonie mobilă dovedea intuiția militarilor austrieci. Nu am aflat dacă în zonă au avut loc ciocniri între italieni și austrieci în Primul Război Mondial.

La întoarcere, am dat peste un alt italian nervos, care făcea poze mașinii și gesticula la telefon. Vorbea cu poliția locală. Mă reclama! O femeie cu înfățișare nordică, ce se afla în apropiere și căreia începusem naiv să mă disculp, crezând că are vreo influență asupra italianului înfuriat, m-a informat că puțin mai jos se afla un indicator rutier care semnala accesul interzis, pe care eu nu l-am observat. „Asta e, să-mi taie capul cu păr albit, cum au făcut turcii cu Brâncoveanu”, mi-am spus nervos, demarând în trombă. „Îl prind eu pe Valea Prahovei.” Hoțul neprins este conducător auto cinstit. Eram convins că un echipaj de carabinieri demara în trombă din sediul orașului, pe urmele infractorului român. Dar... liniște. A doua zi, revenind în parcarea unde lăsasem mașina, am observat un echipaj Polizia Nazionale care patrula. „Este clar, acum m-au prins. Ocaua nu merge de multe ori la apa rece și alpină a Lacului Garda”. M-am îndreptat spăsit către mașină, căci trebuia să plecăm spre casă. „Ce pot să-mi facă mai mult decât să-mi dea o amendă? Doar nu am omorât pe nimeni.” Spre ușurarea mea, cei doi polițiști legitimau un tânăr șofer de prin Milano care oprise complet aiurea și-mi bara ieșirea din parcare. Dar asta nu înseamnă că de acum încolo nu voi cerceta cu mare curiozitate în fiecare după-masă cutia poștală - poate voi primi un răvaș din Riva del Garda. O amintire, o interdicție sau, poate, nimic.

 Dacă prima zi fusese relativ pierdută, a doua zi am mers pe jos până la ascensorul care urcă spre Bastione, o mică cetate medievală excelent amplasată, cam la 400 de metri deasupra lacului și localității, construită de Republica Venețiană între 1507 și 1509 pentru a-și proteja prezența nordică. În 1703, fortificația a fost luată cu asalt și parțial distrusă de trupele franceze ale generalului Vendome. Ulterior, amplasamentul a fost refăcut, dar nu a mai avut o importanță militară, ci turistică. Cel puțin, asta scria acolo. De aici panorama se deschide amplu spre sud. Mi-am dat seama ce erau sutele de mici petale care păreau a pluti pe apa cristalină a Lacului Garda, pe care le observasem ziua precedentă din punctul unde austriecii instalaseră bateria lor de artilerie grea. Trecusem și pe lângă micul port turistic, unde am remarcat forfota părinților occidentali care-și aduceau copiii să învețe să navigheze în mici ambarcațiuni, cu mici vele albe. Ce n-aș fi dat să fi fost și eu acum trei decenii la un astfel de curs!

 Revenirile în țară, după o perioadă mai mare sau mai mică, sunt mereu fascinante. Cel mai recent s-a întâmplat după aproape o săptămână și jumătate. România m-a întâmpinat cu două dosare spinoase (1) Insula iubirii și (2) decesul fostului președinte Ion Iliescu. Ambele, la fel de reprezentative pentru România de astăzi. Participanții la emisiunea enunțată, plini de tatuaje, silicoane și dileme morale (Iubi, oare s-a frecat prea mult de tentație sau nu, în limitele normale?) probabil că nu au auzit niciodată de Ion Iliescu, fostul președinte și singurul președinte care mai era în viață și ale cărui mâini și conștiință erau mânjite cu sângele a cel puțin o mie de oameni, dacă ar fi să cumulăm pierderile de vieți omenești de după 22 decembrie și din timpul mineriadelor. Așa se întâmplă când bagi gunoiul sub preș timp de 35 de ani - riști ca el să pută rău, iar tu te prefaci că habar nu ai. Te prefaci extrem de surprins.