Pe aceeași temă
AGAMEMNON · Un spectacol de de Rodrigo García · Traducerea: Luminița Voina-Răuț · Regia: Andrei Măjeri · Cu: Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Sânziana Tarţa · Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, 2015.
Ateolog sedus de senzorialitate, Michel Onfray i-a consacrat o critică a rațiunii dietetice. Alexander Schmemann, liturgist polemic, a pus-o la temelia înțelepciunii euharistice. Distopist plin de angoase, Eugène Ionesco a identificat-o drept redută vulnerabilă în fața asaltului totalitar. Karen Blixen, laolaltă cu misterioasa Babette, a văzut-o drept privilegiată destinație a harului. Foamea este, indiscutabil, o constantă biologică, dar și un motor al civilizației. Ne hrănim cot la cot cu celelalte ființe vii, însă arhitectura noastră existențială, în care o integrăm, e specifică. Dar chiar și așa, marca ei e într-atât de semnificativă încât o folosim ușor drept metaforă a oricărei aspirații umane: suntem înfometați de bunuri, dar și de valori nemateriale. Predica evanghelică a asociat-o, parcă pentru a-i face în ciudă lui Platon, cu însăși dreptatea. Oricare ne-ar fi, însă, reveriile gastrosofice, înainte de orice suntem consumatori – un termen cu un destin contradictoriu. Într-un anumit sens, consumul e privit drept fundamental dezirabil: curbele sale ascendente sunt expresia bunăstării, iar, în cazul celui cultural, chiar a excelenței. În același timp însă, nuanța peiorativă devine prea ușor descalificantă. A consuma înseamnă și a distruge, a goli de substanță, a epuiza, a degrada. Dacă foamea e o năzuință, fie și tulbure, consumul pare, într-o astfel de perspectivă, mai degrabă o ratare, dacă nu o deturnare. Existențialiștii, ca și mai vechii spiritualiști, au partea lor de vină în această campanie de defăimare: rigorile autenticității ori ale botezului impun o opțiune tranșantă între a fi și a avea – Gabriel Marcel, proaspăt convertit la catolicism, a făcut din această disjuncție o predilectă temă de meditație cotidiană. S-a calchiat chiar și un termen pe măsură: consumism – intrat rapid în topul păcatelor capitale ale contemporaneității. Consumăm prea mult, consumăm ce nu merită, consumăm deturnați de la (pretins) adevăratele noatre meniri.
Este și premiza piesei lui Rodrigo García, Agamemnon – noua epopee a înlocuit asediul Troiei cu vizita la supermarket, iar mânia războinicului cu frustrările capului de familie preocupat de aprovizionarea domestică. Capitalismul târziu, cu supradozele lui de consum, are noile sale mitologii: casca tip perfuzie pentru sorbit răcoritoare, pelerina de plastic transparent, banda de alergat ori baxul de PET-uri. E inspirată opțiunea tânărului regizor Adrian Măjeri de a nu umple cărucioarele cu cumpărături – în fond, nu bunurile sunt problematice, ci dorințele noastre versatile. Dorințe mereu confruntate cu încurcata dialectică a măsurii și excesului. Acesta din urmă a stârnit adeziuni și adversități deopotrivă de pătimașe.
A ajuns ușor pe diverse liste negre: mai întâi, pe cele ale multelor școli filosofice grecești – cu excepția cinicilor, care au preferat scandalul –, apoi pe cele ale teologilor creștini, iar ulterior pe cele ale succesivelor generații de moraliști laici. L-au reconsiderat în schimb unii mistici, precum și – în mod demonstrativ – avangardiștii ori – ca strategie politică – revoluționarii. Lipsa de măsură e o carență de orientare, o rătăcire imputabilă, o abatere derutantă, un naufragiu moral? Sau e doar mediocritate drapată drept virtute? Pentru unii, suprema înțelepciune, iar pentru alții, revanșa vlăguiților. Dar nu doar un postcreștin ca Nietzsche a visat să scape de opresiunea sentimentelor meschine – Florenski, teologul multivalent, a reevaluat chiar gelozia, calomniată pe nedrept, în ochii săi, de gânditori în criză de ardoare. În același timp, excesul alimentar, demonizat de asceți drept rădăcină a tuturor cedărilor, părea contrazis, în interiorul aceleiași tradiții, de retorica banchetului eshatologic. Dacă abundența – în piesă: trenulețul improvizat de cărucioare pentru cumpărături – a înlocuit, de nu mult timp, foamea (adeseori) endemică, raportul cu hrana nu e mai puțin problematic. Deși mulți oameni își permit astăzi ceea ce predecesorii lor nu-și puteau nicicum închipui – precum carne la discreție –, alte imperative ideologice ne taie pofta (prea mare) de mâncare – o dietă poate fi mai draconică decât un post. Decisiv nu e însă cât mâncăm și nici chiar ce mâncăm – în economia ideatică a piesei, tema artificiozității e, totuși, semnificativă –, ci cum integrăm alimentația în dinamica personalității, dar și în etica propriei civilizații. Altfel spus, contează ce preparăm pe baza ingredientelor. Avem, de fapt, de-a face cu un derutant trompe l`oeil: uităm, furați de oferta de fast-food, că ceea ce cumpărăm trebuie gătit. Și că antropologia hranei are drept ultim criteriu moral arta gastronomului. Suntem bucătarii propriilor noastre vieți – când ajungem să le tratăm ca pe niște grăbite îmbucături de semipreparate nepretențios încropite, rezultatele sunt pe măsură. Dacă privim astfel, consumismul e o țintă parțial falsă, care riscă să ne pună, fără să ne dăm prea bine seama, pe cărări greșite – cu atât mai mult, cu cât resentimentul visceral al detractorilor săi ar fi trebuit oricum să ne pună pe gânduri.
Condamnabil ar fi, prin urmare, că petrecem un timp prea angajant la shopping. În acest punct, Guy Debord avea dreptate: ceea ce contează e înscenarea consumului. Vizita la mall e acum principalul nostru performance extraprofesional. Motivația consumului e secundară, în raport cu aventura unei asemenea explorări a noului iarmaroc. Să nu ne grăbim însă să deplângem o asemenea tendință: de ce și-ar alege eshatologia drept model liturghia, și nu bâlciul? Să privim, fără prejudecăți, și virtuțile celui din urmă – cum a făcut Bruegel cu imaginarul, doar pe jumătate satiric, al huzurului –, dar și controversatele implicații etice ale celei dintâi – un ritual forjat, de altfel, derutant de conjunctural, cum ne reamintesc liturgiștii avizați. Să îndrăznim o comparație între cele două modele festive, contradictorii ca mize: deplasarea e o liberă hoinăreală / pasivitatea este extremă, ordonată de un imperativ discriminant; fiecare își alege distracția pe gustul său / deliciile spirituale sunt, în general, fără alternative; ofertele sunt multiple și pot fi testate succesiv / cele permise și cele interzise sunt deja codificate; atmosfera este relaxată, iar satisfacțiile generează un surplus de bunăvoință – presiunea partizană a credinței întreține deseori o ostilitate greu gestionabilă.
Dacă însă burțile sunt mai pline, iar gustul pentru spectacol mai legitim, de unde atâta violență mocnită în căminele noastre? Meritul indiscutabil al regizorului Andrei Măjeri e de a fi mutat accentul de pe text – nu foarte pretențios – pe o elocventă gestualitate scenică. O gestualitate pe măsura noii noastre retorici corporale, rezultat al unui intens consum mediatic: hip-hop, dance-pop, arte marțiale, western, fitness, tango. Cu alte cuvinte, consumismul a invadat și registrul mișcărilor noastre.
Un bun a fost, mai mereu, rareori produs de chiar consumatorul său – în răspăr cu elegia închinată, într-un pasaj al piesei, mântuitoarei autarhii home-made. A-l integra propriului univers e un gest intim de civilizație, fiindcă bunurile și persoanele sunt împreună integrate într-o fină țesătură dialectică. Raporturile lor pot să evolueze în decursul timpului și chiar să ajungă de nerecunoscut – Baudrillard vorbea, de pildă, de achizițiile din epoca creditului, uneori greu de utilizat. Dacă însă jargonul autenticității e impropriu când reflectăm asupra semnificației bunurilor – deși, pe de altă parte, tocmai teoriei critice îi datorează consumismul, cu precădere, proasta sa reputație (de perfidă mistificare) –, poate părea util când vine vorba de mimetica gestuală – alt resort decisiv al civilizației. Un asemenea determinant mecanism psihic nu-și merită, de altfel, criticile prea grăbite, fiindcă, la urma urmei, hrănește decisiv ritualurile noastre, religioase ori seculare. Noua dinamică a gestualității a adus cu sine o inedită iluzie a autenticității: pare mai la îndemână ca oricând să ne asumăm roluri, ca și cum le-am găsi pe un raft de supermarket, gata confecționate. Modelele de comportament sunt însă doar unul dintre elementele pedagogiei sinelui, cu atât mai mult, cu cât asimilarea lor e un proces mult mai pretențios decât am fi tentați să credem. Astfel amăgiți, coregrafia existențială menită propriei eliberări riscă să devină mai degrabă vehicul al constrângerii. Treningul din piesă, cumpărat pentru fiu, nepotrivit de mare, ajunge pretext pentru o corectare prin îndopare – menită să crească trupul precum volumul unui clovn înfoiat. Deja nu haina trebuie să se potrivească omului, ci omul e adaptat la haină. Am uitat să mergem la croitor – luăm aproape totul de-a gata, ignorând subtila fiziologie a personalității.
Teatrul modern a explorat diverse registre ale violenței: cea psihologică – Strindberg ori Ibsen –, cea existențială – cruzimea lui Artaud –, cea a subversiunii limbajului – Ionesco ori predecesorul său, Caragiale (explicitat veridic, în acest sens, de Pintilie). Andrei Măjeri mută accentul pe stilistica gestuală, dospită mimetic: personajele sale sunt ritmate de clișee mediatice. Raportul dintre consumism și violență – subtitlul textului ne obligă să nu-l ignorăm: M-am întors de la supermarket și i-am tras o bătaie fiului meu – rămâne echivoc, fiindcă descărcările ultraconsumatorului – printre alte obiecte scenografice se află și un closet, debușeu pentru excreții pe măsura crescutei ingurgitări – ar putea fi simptomul unei tulburi insatisfacții, ca un abces care în cele din urmă plesnește. Dar poate, de fapt, nu e vorba atât de o nărăvașă defulare, cât de o specifică vulnerabilitate. Prinși în jocul autosuficient al unui eliberator performance, dezinteresați de mizele inconfortabile ale semnificării – consumăm gestualitate fără a o integra într-o mai complexă dinamică etică –, ne lăsăm pradă, cu garda jos, intruziunii imprevizibile a unei violențe parazitare. Rezultat al unui proces de reificare, aceasta nu mai e doar o experiență, ci și un bun de consum cu statut ambiguu – Susan Sontag a analizat, în acest sens, mizele fotografiei de război. Actori ai violenței, devenim uneori, în același timp, consumatorii ei. Un asemenea dublu rol complică, însă, și mai mult situația, astfel încât strategiile noastre etice riscă să devină îngrijorător de ineficiente.