Gaudeamus

Politica nu are ce căuta în evaluările pe care un critic literar le face operelor pe care le analizează. Un scriitor „de dreapta“, dar mediocru ca scriitor, nu devine un scriitor mai bun decât unul „de stânga“.

Recentele alegeri prezidențiale, cu în­căr­că­tura lor, au reactualizat un subiect ce a fost pus încă din anii ‘90 unei societăți care, atunci, redescoperea politicul și po­litica. După decenii de con­fiscare și de instr­umen­ta­lizare, sub forma ideologiei unice, a politicii în lagărul socialist, momentul de­cem­brie 1989 a fost punctul în care ea a început să în­sem­ne, din nou, altceva pentru cetățenii României. Și tot atunci au apărut și dis­cu­țiile, controversele, pole­micile. Au voie să facă in­telectualii politică? Dacă da, până unde și în ce condiții? Dacă nu, cine este îndrituit să o facă?

Faptul că, la aproape un sfert de secol din ianuarie 1990, mai pune probleme abor­darea acestui subiect dovedește nu că el nu a fost clarificat, ci că apolitismul este de fapt o politică nedeclarată și neasumată ca atare. Acum câteva zile, un amic îmi re­proșa vehement pe Facebook că am sem­nat Apel către nehotărâți prin care nu­me­roși intelectuali pledau pentru exercitarea dreptului la vot de către indecișii sau „pasivii“ turului I. Amicul îl susținea pe candidatul nesusținut de semnatarii Ape­lu­lui, dar, în vehemența sa, nu asuma aceas­tă opțiune proprie. Altfel spus, X avea dreptul să-l susțină pe Victor Ponta, dar A, B, C, D, E... nu aveau voie să-l susțină pe Klaus Iohannis, fiindcă ei fac politică. Or, intelectualul nu trebuie să facă po­li­tică. Scriitorul să scrie, pictorul să picteze, regizorul să regizeze, actorul să joace... Politica trebuie s-o facă d-l Ponta cu d-l Io­hannis, între care trebuie să decidă amicul meu X. Omul de cultură trebuie să fie apolitic.

Voi fi de acord cu acest ultim enunț, cam apodictic, în măsura în care el se cir­cumscrie activității profesionale. A fi actor nu înseamnă a-i face omagii d-lui Ponta, cum a făcut Dorel Vișan într-o emisiune a postului Antena 3. A fi actor înseamnă alt­ceva; și acolo, pe scenă, în reprezentarea prin arta sa a viziunii regizorale pe mar­ginea unui text literar (trei arte în con­ver­gență), politica nu are ce căuta. Politica nu are ce căuta nici în cursurile pe care le ține studenților, la Universitate, un pro­fesor, indiferent dacă el este de stânga, de dreapta, de centru-dreapta sau de centru-stânga. Politica nu are ce căuta nici în evaluările pe care un critic literar le face operelor pe care le analizează. Un scrii­tor „de dreapta“, dar me­diocru ca scriitor, nu de­vine un scriitor mai bun decât unul „de stânga“. Po­litica nu are ce căuta, în ge­neral, în activitățile pro­fesionale, pentru că ea va discrimina, automat, între „ai noștri“ și „ai lor“. Un medic care operează nu-și pune problema afilierii politice a pacientului, iar un preot aflat lângă un muribund nu cere familiei carnetul lui de partid. E suficient să ne referim la situații omenești fundamentale și la întâmplări prin care trecem cu toții, pentru a realiza cât de penibilă și pe alo­curi grotescă este subîmpărțirea noastră în categorii determinate politic: el e un bolnav de dreapta, el, unul de stânga; el cântă liberal, iar el cântă social-democrat; el spune că dacă A = 1 și B = 2, atunci A + B = 3 dintr-o perspectivă conservatoare, pe când el spune că B - A = 1 dintr-o pers­pectivă ecologistă. Să convenim că po­li­tizarea câmpului profesional nu înseamnă politică, ci confuzie a termenilor; și nu de­notă responsabilitate, ci infantilism. Dorel Vișan citând din Goethe, pentru a-l oma­gia în direct pe premierul Victor Ponta, la Antena 3, nu a fost nici artist, nici cetă­țean responsabil; nu a fost nici în in­te­riorul profesiei sale, nici în cel al po­li­ti­cului. A fost comic.

Dacă ieșim însă din sfera activității noas­tre profesionale și dacă actori și medici, profesori și critici de artă, regizori și scrii­tori au de ales între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor (mă refer la alegeri trecute despre care se poate discuta cu calm), vom mai spune că trebuie să fim apolitici? Sau vom mobiliza electoratul, pe cât ne va sta în putință, să-l aleagă ca președinte pe cel îndelung criticat de noi, anterior, adi­că pe Iliescu, devenit „răul mai mic“ în context? Dacă viitorul președinte este de ales dintre Victor Ponta, actualul premier, și Klaus Iohannis, vom fi apolitici și ne vom vedea fiecare de „treaba lui“ sau vom încerca, pe cât ne stă în puteri, să activăm spiritul de cetățean?

Căci ce mai înseamnă, stimați susținători ai „apolitismului“ interesat, să fii actor, regizor, profesor, scriitor într-o țară al cărei președinte este (putea fi) Corneliu Vadim Tudor? În ce mai constă demnitatea unei profesii, dacă spațiul socio-politic în care ea se exercită este toxic fiindcă in­telectualul nu s-a implicat? Și de ce atâta supărare că intelectualii semnează un apel către nehotărâți și că acest apel al lor a avut, iată, efect, electoratul ieșind masiv la vot?

Va începe Târgul Gaudeamus și editorii vor pune în standuri cărți scrise de autori ro­mâni. Criticii își vor face și ei meseria, vorbind despre ele. Reintrăm, fiecare, în con­turul nostru profesional.

Dar cu zâmbetul omului împăcat că nu a fost „apolitic“, ci un adevărat cetățean.