Gaurile Cortinei de Fier

Prin simpla lui existenta in literatura elvetiana de limba germana, Catalin Dorian Florescu face un important serviciu literaturii române. Nici un ciclu de conferinte, oricat de echilibrate si docte, nu ar fi reusit probabil sa traduca atat de simplu si de convingator experienta comunismului romanesc precum o face romanul lui Vremea minunilor*. Povestita din unghiul copilului, viata la bloc, in anii '70-'80 ai Romaniei ceausiste, poate deveni inteligibila pentru un occidental, in timp ce reconstituirile memorialistice "serioase", cu inchisori politice, cenzura, delatiune si mizerie, risca sa blocheze organul moral al cititorului din lumea libera. Evident, ne miscam pe teritoriul presupunerilor, dar nu numai, de vreme ce autorul are deja succes in tara de adoptie. De altfel, acest tip de priza la realitatile comuniste a mai fost verificat, in film cel putin, de o pelicula precum Goodbye, Lenin - amara comedie ex-RDG-ista care a trezit in mare masura sensibilitatea occidentala fata de tragedia comunismului est-german si consecintele ei. Sa ne amintim si ca, in anii '80, comediile rusesti despre implozia secreta a sistemului sovietic (categoria Muntii albastri) i-au obisnuit treptat pe europeni sa priveasca, pe cat posibil, si prin gaurile Cortinei de Fier.
Genul de literatura pe care-l reprezinta Catalin Dorian Florescu foloseste oarecum acelasi mecanism: o realitate extrem de contondenta este redata printr-un artificiu de atenuare a perspectivei si, prin aceasta, de inactivare a reflexului de delimitare pe care-l produce, de regula, povestirea atrocitatilor.
Atenuare, dar nu relativizare. Comunismul ramane aceeasi sinistra circumstanta agravanta pentru tot ce inseamna destin captiv; ce se obtine e detasarea, care face totul mai usor de prizat, mai putin impovarator. In literatura ultimilor ani, gaselnita nu e singulara - am vazut-o de curand si la Gabriel Chifu, in Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme, mai nou, e prezenta si in cartea lui Constantin Stan, Gerda, si indica probabil o linie literara de urmarit in anii ce vin.
Oare de ce asa? Raspunsul e obligat sa contina o raportare la varsta autorilor, care par sa fie din ultimele promotii ce si-au inceput existenta constienta sub comunism. Grosso modo, ei au acum 35-50 de ani. Prea tineri deci pentru ca experienta lor comunista sa fi fost definitiv clasata, asa cum a fost pentru generatiile anterioare, care apucasera deja sa traga de mai multe ori linie sub bilantul biografiilor personale. Impotriva comunismului sau de partea lui, acestia din urma sunt cei ce si-au asumat, repede dupa '89, misiunea rememorarii. Cartile lor au povestit comunismul intr-o maniera nedubitativa, mai degraba apodictica si tocmai de aceea primita adesea cu scepticism si considerata doar partial obiectiva.
Promotiile urmatoare, cele care s-au afirmat sau doar au crescut impreuna cu lungul, chinuitorul sfarsit al erei comuniste, s-au exprimat despre comunism mai mult prin gazetarie decat prin literatura. Multi dintre ei sunt astazi lideri de opinie recunoscuti, dar au incetat sa mai fie scriitori in sensul beletristic al cuvantului (cazul Stelian Tanase, de pilda). Literatura pe care o scriau a incremenit in general acolo unde era, nelasandu-se fecundata de revelatiile politice ale autorilor. Din punct de vedere literar, ei au ramas pe celalalt mal, impreuna cu mai varstnicii lor confrati, iar cursul literaturii s-a reluat printr-o noua generatie de scriitori, nascuta din punct de vedere cultural simultan cu tranzitia.
Tot ce am spus pana aici pacatuieste, desigur, prin generalizare. Dar poate fi un fel de explicatie pentru marturia literara piezisa pe care incepem sa o inregistram. Orice concluzie de etapa va trebui insa verificata in anii ce vin.

Un roman simplu, curgator

Vremea minunilor e un roman simplu, fara mofturi de constructie si a carui scriitura se multumeste sa exploateze inteligent perspectiva naiva a personajului autor, copil de zece ani la inceput, de aproximativ cincisprezece la ultimele episoade ale naratiunii. E posibil ca simplitatea - chiar simplicitatea pe alocuri - sa fie datorata in parte transferului din germana in care cartea a fost scrisa in romana datorata Adrianei Rotaru, dar e greu de presupus ca vor fi fost sacrificate cine stie ce paliere de elaborare literara. Mai degraba putem crede ca autorul a pus direct in pagina filmul propriei experiente biografice, pentru a transmite cititorilor sai elvetieni gradul de conditionare a destinului individual in Romania comunista.
Povestea baiatului care trebuie sa-si opereze in strainatate picioarele, bolnave de sindromul Charcot-Marie, se deruleaza etaland nasterea si dezvoltarea unei obsesii a familiei sale, ca si a multor romani: fuga din tara, evadarea. Pentru Alin, tatal sau construieste o schema aproape perfecta: cei doi ajung in Italia, apoi in America, unde copilul e operat. Pana aici, povestea e banala, repetand destinul atator milioane de romani. Numai ca tatal si fiul se intorc brusc in Romania, cand domnul Teodorescu intelege ca Occidentul le rezerva o supravietuire nesigura, la marginea periculoasa a societatii americane. Barbatul spala intai vase, apoi ajunge recuperator in Bronx, apoi iar spala vase si ajunge sa-si hraneasca copilul si gazdele furand din restaurantul unde lucreaza pe mai nimic. In pragul abrutizarii, fara nici un punct de sprijin, decide sa se intoarca, spre groaza furioasa, dispretuitoare si suspicioasa a familiei si a concetatenilor. O a doua plecare, mult mai bine pregatita, va scoate peste granita intreaga familie. Cartea incepe si se incheie in ambianta punctului vamal, pe care cei trei il trec in intervalul enorm dilatat al flash-back-ului care este Vremea minunilor.
Alin povesteste ca si cum si-ar retrai amintirile in asteptarea ridicarii barierei de la granita. E timp pentru povesti despre oameni modesti iesiti la picnic pe malul amarat al raului de langa oras. Odisee eroi-comica a dezbracatului mamelor in dosul portierelor de Dacii, descriere amuzata a formelor rubensiene, posterioare barbatesti caraghioase, iesite la iarba verde. Alin leneveste printre tabieturile adultilor, inregistrate cu respectuoasa stupoare de copil (siesta in soare de la 10 la 12, de pilda, o ocupatie absurda in ochii lui). Regasim eternele puneri in scena cu branza si rosii, salata de vinete, icre, fleici la gratar - toate rod al saptamanilor de mismasuri comercial-culinare. Dialogurile de familie ocupa uneori pagini intregi. La fel descrierea regulilor nescrise ale vietii la bloc: diagrama nervilor intinsi de viata la comun, libertatea bine delimitata a pustilor dintre blocuri, inclusiv oazele ei senzual-initiatice din ultima vara in Romania. Televizorul si programele lui, de la cele pe care se inchidea butonul, pana la filmele occidentale mai decoltate: La dolce vita, al lui Fellini, asteptat cu freamat suspect de prietenii de familie, reuniti special pentru eveniment. Dupa vizionare, pleostire generala. Marele film de arta nu era sexy-ul sperat, Alin constatand-o cel dintai, din dosul usii de la dormitor, langa care adoarme imprudent si dezamagit.
Pentru romani, de zile mari poate fi descrierea comportamentului uman cand "se taie lumina": o incremenire instantanee, care suspenda certurile, discutiile, face inutile nu doar aparatele casnice, ci si toate confruntarile. Un enorm exercitiu pavlovian, atat de bine cunoscut prin partile noastre.
In Vestul tatonat cateva luni, copilul observa instinctiv asemanarile. Deosebirile sunt remarcate mai ales de tata. Pentru Alin, e limpede ca si in America oamenii se cearta, sunt saraci, pot fi buni sau rai. Pustiul isi reconstruieste propriul univers, lipsit de frustrari, iar secretul e asezarea in centrul lui, pe post de idol necontestat, a tatalui. Punct fix, privit in raccourci, tatal contribuie la reintemeierea lumii in constiinta copilului sau. Sunt in Vremea minunilor detalii cu sonoritate de avertizare pentru cititorul roman. Dupa intoarcerea din America, pe domnul Teodorescu il viziteaza regulat, in bucatarie, sectoristul. Copilul stie ce vorbesc: despre vecini. Dar mai stie ca tatal nu povesteste niciodata nimic important si ca si sectoristul stie asta. Atat si nimic mai mult, pentru ca avem, in forma rationamentelor simple ale unui copil, chiar schema clasica a fentarii sistemului.
Domnul Teodorescu, frumos si impecabil in ochii lui Alin, ne lasa totusi sa vedem adevaruri de alt tip, imperceptibile pentru copil. Tip clasic de self made man al comunismului timpuriu, el nu e nici sfant, nici dizident (dizidentii sunt totdeauna la Canal, la carat de pietre - ii explica el in cateva randuri baiatului). Povestile-amintiri pe care tatal i le spune copilului contin destula sare si piper neorealist: amoruri langa sina de cale ferata, transpiratie, isterie, tradare, senzualism, sexualitate. Adica viata. Catalin Dorian Florescu reuseste sa gaseasca drumul cel mai scurt dintre experienta proprie si scris. E chiar formula literaturii adevarate. Cea simpla, originara, pe care, cel putin in proza, trebuie s-o reinvatam, dupa multe decenii de eschive stilistice si morale. Si mai e ceva ce merita reamintit: tanarului scriitor elvetian de origine romana ii datoram destul, pentru simplul fapt ca sinceritatea lui se aude pe nemteste. Ea poate deveni astfel si sinceritatea noastra.

*Catalin Dorian Florescu, Vremea minunilor, Editura Polirom, 2005, 258 pag.