Grienala

Bienala Tinerilor Artisti,

editia a II-a, Bucuresti 2006

 Bienala asta am mai vazut-o. Si nu doar o data. La Berlin, la Praga si aiurea, cu numele de Berlinala. Manifesta sau altfel, tipul de arta de bienala a proliferat inflationist in Europa ultimului deceniu. Bucurestiul este chiar un caz comic al acestei tendinte, caci in vara a mai avut loc o Bienala aici, tot internationala, tot alternativa, tot cu locatii multiple, de la cluburi la Gradina Botanica, si care a atras, ca si aceasta, cohorte invizibile de vizitatori. Cu multi ani in urma, influenta  Centrului Soros pentru Arta Contemporana generase o maladie specifica printre artistii autohtoni, anume proiectita, metamorfozarea actului artistic in redactarea asidua de proiecte si programe prin care erau smulse fondurile promise. Artistii nu mai aveau opera, ci program, si nu mai lucrau in atelier, ci proiectau in workshop-uri. Bienaloza, boala altui moment istoric, are insa alta simptomatologie si alte cauze. Acestea din urma rezida, pe scurt, intr-un singur cuvant, care este inca nou pentru lumea culturala locala si de aceea aplicabilitatea lui este greu de conceput: bogatie. Oricat ar parea de surprinzator, aceste manifestari declarat marginale, alternative, underground, poveriste, frecvent nesustinute de stat, sunt marturia prezentei banilor in lumea artei, chiar daca ei nu sunt atat de vizibili pe piata de arta propriu-zisa. E vorba nu despre banii politici privati, de genul fondurilor CSAC, ci despre banii europeni, care doar aparent sunt bani politici (adica oferiti de institutii guvernamentale cu scopuri ideologice), dar in realitate sunt bani sociali, umanitari.

Rareori participa la aceste expozitii artisti marcanti de pe scena artei mondiale, caci bienalele sunt de fapt destinate masei tacute de artisti alternativi produsi pe banda rulanta in ultimele decenii de scolile de arta europene. A aparut astfel un exces de competenta in arta ne-traditionala, dar a aparut si o noua categorie cultural-sociala in lumea artei, ale carei randuri se ingroasa pe zi ce trece si pentru care nu exista suficiente muzee pentru a fi incartiruita. Bienalele sunt un debuseu pentru acestia, un fel de asistenta sociala mascata. Artistii traditionali, producatori de pictura si sculptura, isi pot gasi locul in galerii, in targuri, in holurile institutiilor, atunci cand n-au loc in muzee. Ei isi pot agonisi painea chiar si pe strada. Intr-o galerie pot sa incapa, in acelasi moment, lucrarile a 30–40 de artisti. Dar ce te faci cu artistii alternativi, progresisti, care au fost educati in cheia dispretului si suspiciunii fata de mijloacele artistice traditionale, care profeseaza subversiunea si sunt adeptii revolutiei tehnologice si care au nevoie, fiecare, de cate o sala in care sa le fie proiectata productia video, de canapele pentru privitori, de instalatii audio sofisticate, de voluntari care sa asigure functionarea masinariilor si instalatiilor, de locatii mai mult decat generoase ca spatiu pentru lucrari ambientale care necesita camere intregi pentru o singura idee? Cum ar putea supravietui un artist de acest tip (care nu se multumeste cu un perete intr-o galerie), pe strada, in targ, incercand sa-si vanda piesele audio sau video?

 Pentru a raspunde acestor probleme s-au inventat bienalele si expozitiile colective temporare ce pot fi asimilate acestui concept.  Bienaloza este asadar o patologie, dar si un paliativ. In spatele lor se afla optiunea sociala a Europei, ce-si asuma costurile progresului cultural (parelnic) cu orice pret. Si astfel apar asemenea expozitii, adevarate collateral advantages ale unei politici oarecum cinice, a carei profitabilitate culturala ramane totusi problematica, intrucat, desi extraordinar de colorate vizual si sonor, in marea lor majoritate, bienalele de acest tip pot fi numite mai degraba grienale. Ele au acelasi statut ca economia gri, plasata intre piata neagra si cea legala: ele arata ca manifestarile consacrate, dar se desfasoara la frontiera anonimatului, intretinand un fel de humus creator cu aparenta de act artistic critic, cand, in realitate, este vorba despre un act social caritabil, un serviciu in care toata lumea primeste ceva de lucru. Intrebarea fundamentala a acestor manifestari nu mai este cea traditionala, anume cat de profitabila este expozitia pentru spectator, ci cat de oportuna este ea pentru artist, daca ii este adecvata, daca este suficient de bine menajat, asistat.

 Bienala de fata este paradigmatica pentru simptomatologia  bienalozei europene. Ea este produsul strategic al unei colaborari zonale, balcanice si central-europene (spatiu din care provine majoritatea artistilor), cu cateva accente occidentale, inscriindu-se astfel intr-un cadru politic predeterminat de viziunea actualei Uniuni Europene. Locatia principala a manifestarilor, prinsa si ea perfect in perspectiva europeana asupra spatiului balcanic, vazut ca o constructie delabrata a carei stare trebuie ameliorata, este una alternativa, anume palatul Bratianu de pe strada Visarion, un monument de arhitectura ajuns la decrepitudine prin proasta administrare a celor ce l-au avut in folosinta, o policlinica ale carei urme, adesea misterios-spectaculoase (in genul Glissando), au fost folosite cu pricepere de artistii ce au intervenit in situ. Asistat social prin natura sa, artistul devine astfel un asistent social de elita, ce schimba sau indulceste starea lucrurilor. Intre peretii scorojiti si ferestrele prafuite se etaleaza un numar impresionant de monitoare si proiectoare video, iar din coridoarele intunecate ale subsolului pana in spatiile ireale ale podului se propaga sunetele productiilor audio de tot felul, exasperante, melodioase, joase, inalte, frisonante sau adormitoare. Aceste spatii sarace luate in stapanire cu mijloace media reprezinta o adevarata definitie de manual a artei alternative, gen squat, opusa genului de manifestari fals alternative (de fapt doar hype) propuse de MNAC, in ale carui spatii bogate si impecabile se lafaie o tehnologie de ultima ora, utilizata in realizarea unor productii cu asa-zisa miza sociala. Interesant, foarte putine dintre lucrarile expuse in imobilul din strada Visarion au o tema sociala pregnanta, ceea ce arata ca arta alternativa curenta este mai degraba acomodata la spatiile sarace si nu tine sa le transforme, redundant, in megafoane din care sa peroreze impotriva discrepantelor sociale. Dimpotriva, un anumit estetism chiar domina majoritatea lucrarilor, cu rezultate lamentabile in cazul portretelor foto gen Renastere ale cuplului Alexander Valchev si Stefania Yanakieva, onorabile in cazul instalatiei The Flying Ships a lui Matthias Deumlich, sau chiar remarcabile, ca in cazul piesei audio a lui Victor Man.

 Arta alternativa de masa – precum aceea de bienala – este expresia cea mai pertinenta a maturitatii si academismului din arta progresista, clasicizata deja, devenita forma curenta, standard tehnic si ideatic al unei generatii. Din acest punct de vedere, este surprinzatoare lipsa de afluenta din aceasta expozitie, realizata in mare parte in conformitate cu nivelul experientei culturale al generatiei tinere. Asa cum expozitiile gomoase din muzeele ce elogiaza maestrii precari ai timpului nostru prezinta genuri standard ale conceptului de arta (peisaj, nud, portret), la fel si aceasta expozitie prezinta forma contemporana a acestor genuri. Si in arta de  grienala nudul isi gaseste locul, dar el devine, potrivit normelor actuale, pornografie experientialista, ca intr-o lucrare video de Miha Knific. La fel, peisajul cu figuri poate sa imbrace forma pretentios jeffwall-ista a fotografiilor din seria Vacaresti de Mona Vatamanu si Florin Tudor sau pe aceea documentar-performanta a lui Per Hüttner, cel ce face jogging prin diverse orase ale lumii, ba chiar si pe aceea de ecologie urbana din filmul Trees de Guy Gormley si Jack Stubbs Wormell, ce prezinta o noua moda sportiva adolescentina: ... cataratul si coboratul din copaci. Abundente, portretele de situatie abunda in lucrarile directe, sincere si oarecum maniacale, inutile si sinistre, ale lui Stuart Murray, sau in instalatia cu desene Pioneers de Ciprian Muresan, mult prea profunda si desteapta pentru a atrage atentia. In mare, intreaga expozitie prezinta o arta de o impecabila corectitudine politica si estetica, scrobita (mai precis studiat sifonata, caci asa arata scrobeala timpului nostru), perfect adecvata agendei europene pentru mileniul trei. Ciudat insa ca, desi declara si chiar pare uneori ca vrea sa ne puna probleme pentru constiinta, se dovedeste finalmente ca ne da doar solutii pentru timpul liber. La Watteau sau Vermeer parca lucrurile stateau insa invers. Si poate ca de aceea mai stau si azi si vor sta si maine.