Pe aceeași temă
Anne Applebaum răsfoieşte filele unui manual de supravieţuire, singura lecţie pe care o predă cu asupra de măsură Gulagul internilor lui.
În 1962 apărea, cu aprobarea lui Hruşciov, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, prima relatare despre sistemul concentraţionar sovietic, şi ajungea aproape simultan în Occident, tradusă în mai multe limbi, în 1962, 1963. Autorul ei, Aleksandr Soljeniţîn, avea să zguduie din temelii minciuna totalitară sovietică în 1973, când Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor sunt publicate în Occident. „Geografia“ arhipeleagului Gulag – prescurtarea de la Administraţia Generală a Lagărelelor - intra în literatură, dar nu pe poarta ficţiunii, ci a prozei memorialistice, Soljeniţîn era unul dintre aproximativ cei 25 de milioane de deţinuţi ai unui sistem concentraţionar conceput la scară continentală, scara geografică a Rusiei sovietice.
Anne Applebaum ne oferă, în cartea pe care o dedică fenomenului Gulag, Gulagul – o istorie, mai mult decât o istorie realizată în baza lecturii, impresionantă prin anvergură, a paginilor de arhivă şi a numeroase mărturii, istorii orale, avem un curs de antropologie totalitară deschis la capitolul mijloace de represiune în masă şi existenţă concentraţionară. Gulagul, cum precizează autoarea, a devenit un „stat în stat“ cu existenţă autonomă, cu propriile cutume, propria etică, propriul dialect, literatura proprie, inclusiv cu propria galerie de eroi şi ticăloşi. Mai mult decât o istorie a Gulagului, avem o carte despre viaţa în Gulag, o carte despre moştenirea Gulagului şi despre felul în care ea a pătruns în conştiinţa publică. O altă afirmaţie capitală, Gulagul s-a identificat în timp cu sistemul sovietic; înainte de a fi adus la cunoştiinţa Occidentului, de a pătrunde cu dificultate în conştiinţa sa, el a devenit o forma mentis totalitară, el s-a fixat în memoria nu doar a deţinuţilor, cei care au scăpat, cei care au reuşit şi prin intermediari să depună o mărturie, dar şi în aceea a familiilor lor, a poporului rus. Este vorba despre o conştiinţă a terorii, de existenţa Gulagului ca prezenţă invizibilă, dar palpabilă, oricând punitivă, în cotidianul omului sovietic. Una dintre premisele cărţii ţine de analiza mefienţei unei elite occidentale în a trata pe acelaşi plan de gravitate Holocaustul şi Gulagul. Într-un fel, cartea se organizează şi ca un răspuns indirect la interogaţiile morale care privesc punerea în balanţă a celor două fenomene şi care îşi au deschiderea în paralela realizată de către Hannah Arendt în Originile totalitarismului între nazism şi comunism. Exterminarea sistematică a unei „rase“ sau „clase“ face obiectul aceleiaşi patologii politice a secolului XX, descinde dintr-o rădăcină comună, configurează sisteme care îşi propun nu doar formarea unui om nou, dar şi reducerea la neant şi cenuşă a celui vechi.
Anne Applebaum chestionează şi o „tradiţie“ rusească, pe care o urmăreşte de la Petru cel Mare încoace, a utilizării deţinuţilor en masse pentru munca forţată, în vederea unor proiecte monumentale. Din travaliul deţinuţilor se iveşte ca o bijuterie arhitectonică oraşul Sankt Petersburg. În acelaşi timp, autoarea face clar diferenţa între aceste episoade ţariste şi caracterul sistematic al Gulagului, proporţiile fără precedent care-l fac să devină la un moment dat motorul unei treimi din economia URSS. Una dintre cele mai interesante părţi a istoriei acestui regim concentraţionar priveşte tocmai transformarea sa în Gulag. Etapele acestei transformări scot cel mai bine în evidenţă metabolismul regimului totalitar, resorturile prin care exercitarea terorii provoacă mutaţii ontologice. Pe fundalul acestor transformări se ivesc parcă din noaptea timpului acele personalităţi care încarnează teroarea. Naftali Aronovici Frenkel, Felix Dzerjinski se află printre cei care configurează o sistematică a răului, îngeri exterminatori care eficientizează sistemul, practic inventează Gulagul, îl fac să devină „sovietic“. Istoria Annei Applebaum se opreşte nu numai asupra deţinuţilor, ci şi asupra unor gardieni „de excepţie“, pentru că această istorie a infamiei revendică cel puţin câteva figuri exemplare. Gulagul nu poate fi înţeles doar cu ajutorul unor statistici, ele constituie numai un pilon al demersului istoriografic, iar Anne Applebaum înţelege să redea circuitului public acele mărturii privind figuri exemplare care se confundă cu teroarea şi sistematica ei. Ca o contrapondere, acestor figuri le sunt alăturate cele ale copiilor deveniţi deţinuţi, trataţi cu aceeaşi severitate ca şi adulţii, constituind ţinta facilă a abuzurilor sexuale, dar şi ale personalităţilor care s-au identificat cu vocaţia libertăţii precum Nadejda Mandelştam, Varlam Şalamov etc. Între notorietatea călăilor şi cea unei elite intelectuale supuse exacţiunilor politice se află însă lungul şir de anonimi, vocea lor fiind vocea mărturiei supravieţuitorului. Într-un fel, Anne Applebaum răsfoieşte filele unui manual de supravieţuire, singura lecţie pe care o predă cu asupra de măsură Gulagul internilor lui.
Raţiunea economică de a fi a Gulagului îl diferenţiază de lagărele de exterminare naziste, „de fabricile morţii“, creează impresia „umanizării“ sale. Este însă vorba nu de o falsă impresie, de consecinţa unor schimbări la nivel politic, imprevizibile, care acordă clemenţă unor categorii de deţinuţi, în măsura în care introduce alte categorii de cetăţeni pe lista indezirabililor. Acest „hazard obiectiv“ profund suprarealist sau, cum îl numeşte Anne Applebaum, „un spirit dominant al iraţionalului şi al neprevăzutului“ generează selecţia punitivă, exercitarea terorii devenind o funcţie primordială, chiar metabolismul statului bolşevic aşa cum îl concepea Lenin, prin înfiinţarea unei legislaţii specifice şi a „tribunalelor revoluţionare“. În economia totalitarismului, fie el nazist sau bolşevic, „duşmanii obiectivi“ sunt cei care la un moment dat, dintr-un motiv mai mult sau mai puţin obscur, sunt consideraţi o ameninţare la adresa regimului. Internarea în Gulag presupune o suspendare deliberată a oricărui act de justiţie, desemnarea discreţionară a vinovatului fie sub forma unei clase, a unei etnii sau a unei categorii sociale: „Încă o dată, oamenii nu erau arestaţi pentru ceea ce făcuseră, ci pentru ceea ce erau“. Cu alte cuvinte, este vorba de transferul unei părţi a populaţiei în regim concentraţionar, chiar dacă uneori diferenţele între închisoarea mică, Gulagul, şi închisoarea mare, URSS, bolşaia zona, cum mai era numită, se estompau până la dispariţie.
Altfel, regimul acestor diferenţe dintre „înăuntru“ şi „afară“, dintre Gulag şi lagărele de exterminare naziste este recuperabil şi din istoria personală a fiecăruia: „Fiecare poveste îşi are calităţile sale, fiecare lagăr a supus la orori diferite oameni cu caractere diferite. (...) Dar până la urmă, povestea vieţii tale era a ta şi numai a ta“. Istoria pe care ne-o propune Anne Applebaum are meritul de a păstra relieful acestor istorii, sintetizând totuşi experienţa Gulagului fără a reduce ceea ce-i dă dimensiunea definitorie: tragedia umană şi teroarea istoriei. //
