Pe aceeași temă
Romanul de anul trecut al lui Ioan Lacusta a avut parte de o primire surprinzator de buna, in ciuda faptului ca autorul n-a fost niciodata prea harnic si (tocmai de aceea) nici vreun rasfatat al clasamentelor literare. Luminare a figurat insa printre cele patru nominalizari la Cartea anului - un stimat premiu acordat de revista Romania literara - si a fost comentat de cativa dintre cei mai activi critici literari. Nu e o simpla constatare de fapt, ci un indiciu de schimbari interesante in gustul literar al momentului. In scurt timp, probabil si in ierarhiile succesului.
Avem in urma cel putin sapte-opt ani de defilare viguroasa a unei noi promotii de tineri prozatori, specializati in egofictiune dezinhibata si (auto)agresiva. Cu toate astea, in valul noilor veniti au facut succes de critica - si cred ca si de librarie - mai degraba cartile unor outsider-i, precum Filip Florian, cu Degete mici, Ioana Bradea, cu Bagau sau Florina Ilis, cu Cruciada copiilor. In plus, marile evenimente literare in domeniul romanului raman in continuare atribuibile lui Mircea Cartarescu, cu al sau Orbitor in trei volume definitivate de curand la Humanitas, ca si lui Gheorghe Craciun, cu Pupa russa, reeditat luna trecuta de editura Art, inca in trena succesului primei editii, din 2004, de la Humanitas. In topurile literare din ultimii ani, Dan Stanca nu a lipsit, iar romanele lui, Mut, aparut in 2006 la Cartea Romaneasca, si Noaptea lui Iuda, in 2007 la Humanitas, au fost mereu foarte aproape de premii importante. Asediul Vienei, de Horia Ursu, la Polirom, are si el tot mai multi adepti. Nume cunoscute asadar, venind dinspre generatia fostilor "optzecisti" (ghilimelele se impun dupa abandonarea esteticii de grup).
Nu poate scapa nimanui asemanarea de parcurs: la vremea respectiva, cu valul optzecistilor a patit acelasi lucru - au debutat si au fost receptati in bloc, ca fenomen literar unitar, au avansat o vreme in formatie de "berbece". Aveau de spart anchiloza canoanelor momentului si au facut-o. La inceputul anilor ‘90 era limpede ca nu mai respiram acelasi aer literar, ca matricele stilistice se schimbasera in profunzime. Pretul: ierarhia interioara a grupului, configurata, in timp, complet diferit de premise.
De aceea, concluzia ca noul look al prozei tinere actuale, lansat sistematic de editura Polirom inca de la inceputul deceniului unu, n-ar fi prins ar fi un mare neadevar. A prins, pentru ca era timpul. Tonul prozei s-a schimbat iremediabil dupa "experimentul" Polirom. Si nu doar al prozei. Castigul s-a varsat, cum se intampla adesea, si pe-alaturi: intr-o oarecare relansare a poeziei si intr-o evidenta lansare a dramaturgiei tinere; tonul gazetariei culturale s-a transformat si el (nu judec aici daca in bine sau in rau); gusturile publicului tanar sunt vizibil fecundate de frecventarea acestui gen de literatura, care circula intre librarii, scena si ecran, hranita in subteran de bloguri. Declansatorul acestei reactii in lant (care, la limita, poate insemna ca se citeste din nou) este, nu am nicio indoiala, "ingineria" editoriala a Poliromului.
E cu atat mai uimitor ca Luminare, rascolitoarea carte a lui Ioan Lacusta, a reusit sa atraga atentia. Roman-spovedanie, dar in acelasi timp de sanctificare a Textului la intensitati mistice de care teoreticianul generatiei ‘80, Mircea Nedelciu, s-ar fi tinut probabil departe, Luminare rupe chiar barierele textualismului. Le rupe, tarandu-le dupa sine, cu o forta a lui "acum ori niciodata" care impresioneaza de la primele pagini. Pana la final, cartea ramane in picioare, in ciuda imperfectiunilor, a eclipselor de gust din unele pagini, smulgand admiratia pentru tensiunea de document netrucat. Din reteta sofisticat-sterilizanta, pe care o aplicau multi dintre prozatorii din Desant ’85, a ramas aici… antireteta. Textul pur, asa cum il visau bibliile genului, rabufneste intr-o carte sfasietoare, despre neputinta.
Textul nu se judeca
O petrecere intre prieteni, la care povestitorul reintalneste o femeie pe care o iubise candva, devine fanta prin care Simion isi revede existenta. Flash-uri aparent dezordonate, inspre prezentul trecut al acelei iubiri secrete, pe orizontala zigzagata a prezentului povestirii, cu depasiri scurte spre viitorul previzibil (glose asupra mortii) sau scufundari fastuoase in copilarie. Graficul acestor repere temporale, departe de a fi haotic, e mai degraba lectia veche a textualismului optzecist. Miticul Bulevard (vechiul 6 Martie, actualul Regina Maria continuat cu Kogalniceanu, de la Universitate pana la Opera), ocolind prin susul Cismigiului, pe la Conservator si spre Biblioteca Academiei, reface simultan o geografie cat se poate de concreta si una intima, rezultate din imbricarea a doua realitati divergente: crasma (Gambrinus, Ciresica, Podgoria s.a.m.d.) si biblioteca (BAR-ul). In fundalul acestei existente care-si consuma lucid, desi patetic, ultimul episod, cartea e rezultatul unei lupte nesfarsite, donquijotesti, incheiate cu armistitiul epuizat al unicului combatant.
Nu e usor sa scrii despre Luminare. Ioan Lacusta taie de la bun inceput puntile lecturii. Cititorul, criticul nu sunt calificati sa comenteze. Cartea nu e literatura, ci mantuire de sine. Textul nu e text cu t mic, ci viata, care nu se judeca, nici nu se aranjeaza. Cele 400 de pagini sunt vizibil tesute pe canavaua biografiei personale, dar identificarile sunt discreditate din start: "Cel mai odios tip de cititor: cititorul spion, detectiv, adulmecand pretutindeni urme si semne in cartea ta". Pana la urma, ajungi sa-i dai dreptate. Figurile identificabile (cativa scriitori ai generatiei ‘80, un universitar prabusit de alcool, vreo doi obisnuiti ai salii de lectura de la Academie etc.) sunt mult mai putin importante decat starea de rau existential pe care o recompune Luminare si in care e de gasit unul dintre cele mai convingatoare portrete ale desfigurarii noastre generale sub comunism.
Pe de alta parte, putinul de spus s-a spus deja prin vocea catorva tineri critici: un roman care aduce tema curajoasa a responsabilitatii scriitorului (Marius Chivu); "sfasietor si nu rareori ironic, uman pana-n maduva oaselor, pare, in peisajul actual, o vioara intr-un cor de schelalaieli" (Bogdan-Alexandru Stanescu, Postfata); "Biografia comunista si postcomunista a lui Simion - naratorul lui I. Lacusta - resemnifica, de fapt, «textualismul» generatiei ‘80, conferindu-i o dimensiune moral-religioasa care-i lipsea" (Paul Cernat). Daniel Cristea-Enache sau Tudorel Urian ar putea fi in egala masura, citati. Una peste alta, Ioan Lacusta pare sa-i fi impresionat pe criticii tineri prin tensiunea scriiturii si sa-i fi dezamagit prin delasarile ei. Paul Cernat - a carui analiza din Observator cultural este un text admirabil (sa nu uitam ca avem de-a face cu cea mai tulburatoare voce din volumul In cautarea comunismului pierdut) - ii reproseaza senzatia de "minorat, de caldicel" a unor pagini de marturisire, ca si "discursivitatea moralizator-gazetareasca cu tenta kitsch" a altora. Toate acestea sunt adevarate si diagnosticele vin dintr-o lectura pretuitoare si avizata. Vad aici marea sansa a cartii lui Ioan Lacusta - aceea de a fi izbutit jonctiunea cu un mood brusc schimbat al prezentului nostru, in care valorile verticalitatii nefrivole tind sa traga mai mult in balanta decat etalarea orizontala a infinitelor nombrilisme. Intr-un fel, e ceea ce ar trebui sa multumeasca un scriitor.
Luminare capata o nota foarte personala la nivelul portretelor. Aceste memorii care-si refuza conditia ajung sa scoata, din cand in cand, la suprafata pagini antologice. De departe cele mai frumoase sunt, din punctul meu de vedere, cele despre despartirea de Ghidale, micul evreu emigrat la sfarsitul anilor ‘ 50 cu familia, in Israel. Povestea prieteniei lor, pecetluita de darul de adio, un timbru urias reprezentand un fluture exotic, are gustul dintai al pierderii ireparabile. Prima vizita la frizer dupa plecarea lui Ghidale, cand ochii se umplu involuntar de lacrimile absentei abia atunci resimtite din plin, ramane una dintre cele mai frumoase pagini pe care le-am citit. Mai sunt acolo povesti minunate despre solidaritatea micilor comunitati demult disparute: freamatul colectiv in jurul plecarii evreilor, ca si frisonul contagios din noptile cand duba Securitatii ridica oamenii din casele lor, sunt pledoarii nediscursive, deplin discrete la Ioan Lacusta, spre deosebire de cele pe drept semnalate drept parazitare de critici.
Dintre optzecisti, Ioan Lacusta ramane aproape, prin unele sunete caracteristice ale cartilor lui, mai ales de Cristian Teodorescu, cel din Tainele inimei. Singuratatile reci, traite ca o ispasire, fara alta speranta decat acceptarea, ii unesc in timp. Daca adaugam unele pagini ale lui Mircea Nedelciu, din Zmeura de campie, sau din Frumoasa fara corp a lui Gheorghe Craciun, ne apropiem de un alt optzecism, mai durabil decat teoretizarile platformei textualiste de la inceput si mult mai plin de consecinte literare.
Luminare este unul dintre cele mai interesante romane din ultimii ani. O coborare in istoria personala, cu impuls curatitor, dar nu justitiar. O descarcare de disperare controlata, un pact cu viata: impacarea contra acceptarii esecului. Literar vorbind, tema e una dintre retetele ambitioase ale succesului.
Ioan Lacusta, Luminare, Polirom, 2007
