Pe aceeași temă
Ultima carte a lui H.-R. Patapievici, Despre idei si blocaje - o modesta propunere de a regandi cultura romana pornind de la ce ii lipseste, fara a renunta la ceea ce, in aparenta, ii prisoseste, a urmat traiectoria prevazuta de autorul ei. Primul articol pe care l-a scris pe aceasta tema in 1997, cu acelasi scop, de a lansa o dezbatere, a avut un destin similar, al ignorarii. Foarte putine reactii au fost si la aceasta carte, o parte dintre ele continuari ale vechilor polemici, cele mai multe, de fapt, atacuri personale.
Cu certitudine, dezbaterea despre lipsa dialogului in societatea romaneasca de astazi nu poate avea loc. Probabil ca unul dintre cele mai ingrijoratoare lucruri despre starea democratiei in , dupa optsprezece ani de la caderea comunismului, este cvasiabsenta spatiului in care poate avea loc un astfel de dialog. Numele cel mai simplu al acestui spatiu este cel de societate civila. Desigur, istoria societatii civile este una complicata si acestui subiect fundamental al filosofiei si stiintei politice i s-au dedicat sute de studii si carti. Pentru a rezuma, simplificand, conditia societatii civile in , institutiile destinate sa medieze raportul dintre stat si individ sunt inca insuficient conturate. In aceste conditii, spatiul intelectual are o autonomie restransa si este supus violentei care domina si celelalte spatii. Violenta directa sau insidioasa a mediului intelectual este caracteristica unei lumi hobbesiene, in care pare ca putine lucruri pot subzista dincolo de relatia prieten-dusman, faimosul criteriu al politicului la C. Schmitt. Aceasta stare nu este exclusiv o consecinta a postcomunismului sau a unei democratii inca tinere, ci urmeaza si o tendinta globala de degradare a conditiei democratice.
Cartile lui H.-R. Patapievici nu sunt usor de inteles si nici de recenzat. Probabil ca portretul facut de Virgil Ierunca ne explica aceasta dificultate: "original, fara sa cultive superstitia originalitatii, stiutor de carte (inspaimantator), refuzand insa mitizarea vicioasa a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalitati greu de situat din cauza harului plural ce o chezasuieste. Eseurile sale sunt niste semne (adeverite) si niste pariuri: pariezi pe ganditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (daca poti) in alb pentru omul de stiinta, pentru teologul nemarturisit, pentru moralistul nesovaitor". Harul plural exceptional al autorului ii determina influenta intelectuala. Intelectualul cu har plural se intalneste cu dificultate in spatiul vestic si creeaza automat proeminenta autorului, de la Tony Judt la Vladimir Tismaneanu, Rob Rieman (sau la Susan Sontag sau Chomsky in zona stangii radicale). In ceea ce priveste Europa de Est, aceasta ramane inca modelul intelectual, la Havel, la Kundera, Janos Kis sau Andrei Plesu, Mircea Mihaies, Gabriel Liiceanu.
Originalitatea lui H.-R. Patapievici rezida in modul in care se raporteaza la realitate, mirarea filosofului antic (care a fost inlocuita dupa Jeffry Isaac, in filosofia contemporana, de o exegeza sterila), autenticitatea si sinceritatea (mai degraba un atribut artistic), dar care a fost propriu si filosofilor ca Hannah Arendt, Nietzsche sau André Compte-Sponville.
Cum construieste H.-R. Patapievici aceasta ultima carte? Prin identificarea celor doua probleme care apar in subtitlul cartii: ce ii lipseste culturii romane si ce ii prisoseste? Cum se poate regandi cultura intre acesti parametri? Pornind de la discursul lui Gabriel Liiceanu asupra starii filosofiei romanesti, care este evident numai un exemplu pentru oricare alt domeniu cultural, Patapievici reia, de fapt, vechea problema lovinesciana, a sincronismului culturii romane. Sincronismul cultural este un fenomen al periferiilor culturale, caracteristica marii majoritati a culturilor contemporane, caruia i s-au consacrat numeroase carti si studii de istorie si filosofia ei. Desigur, istoria sincronismului este si ea una complicata, in care raportul centru-periferie a avut un caracter fluid, variind in termenii istoricisti ai lui Michel Foucault, de la o epistema la alta.
Patapievici schiteaza o istorie a sincronismului in cultura romana, constatand pe de o parte ceea ce ii prisoseste culturii romane: numarul ridicat al oamenilor cultivati, dar si "lautarismul" acestei culturi. Pe de alta parte, ceea ce ii lipseste culturii romane este absenta specializarii si a unei piete a ideilor. Lipsa de specializare, as completa eu, este o patologie a culturilor provinciale care determina ca "omologarea" sau consacrarea intelectuala sa vina numai din exterior. Ea se petrece astazi in sau in Estul Europei, dar in grade si tari diferite, care s-au aflat, la un moment dat, in centrul cultural universal: , sau Japonia.
Discutia despre sincronism este complicata, atat prin hegemonia contemporana a culturilor vestice, cat si prin relatia dialectica a culturilor hegemonice cu cele periferice, descrisa cel mai bine de Alexandrowicz, An Introduction to the History of the Law of Nations in the East Indies (16th, 17th and 18th Centuries). In acelasi timp, am putea spune, pentru a-l completa pe H.-R. Patapievici, consacrarea internationala nu are decat valoare partiala. Dupa o prima etapa, cea triumfalista, comparata de multi cu o competitie fotbalistica (sa ne amintim analogia pe care Raymond Aron o facea intre fotbal si politica), ea duce, intr-o etapa ulterioara, la violenta si rezistenta din partea colegilor autohtoni care nu au aceeasi consacrare. Aceasta ar putea fi o alta explicatie a ceea ce Patapievici numeste non sequitur, adica lipsa de receptie a ideilor noi in spatiul romanesc.
H.-R. Patapievici reia critica culturii occidentale, americane sau vest-europene, care produce specialisti importanti, dar rupti de orice contact intelectual cu lumea nonacademica. Este o critica pe care au facut-o si o fac multi dintre intelectualii vestici - de dreapta sau de stanga - de la Alain Bloom la Leon Botstein sau Luc Ferry. Intrebarea normativa a cartii este: cum ar putea arata o cultura bine randuita? Simplificand ceea ce scrie autorul, modelul care ar asigura aceasta cultura este modelul rotii, in care exista un bun raport si o buna comunicare intre cultura generala si specialisti. Este probabil cea mai originala parte a cartii, tinand cont de peisajul universal al criticii culturale care ar merita sa fie dezvoltata, probabil, intr-o alta carte. Cultura bine randuita, este constient Patapievici, nu poate functiona in Romania de astazi, unde nu exista o reflectie asupra binelui comun si lipsesc "standardele de civilitate, bun-simt, inteligenta critica si obiectivitate".
Discursul liberal pe care il practica H.-R. Patapievici, liberalismul moderatiei, nu este si nu a fost atragator in Romania, dovada ca aceeasi ignorare a dominat receptia a cel putin trei carti fundamentale: Catalin Avramescu, De la teoria puterii absolute la fizica sociala, publicata in 1998, Le libéralisme du désespoir. Tradition libérale et critique du totalitarisme dans les années 1938-1960, de Cristian Preda, publicata in 2000, si Aurelian Craiutu, Elogiul moderatiei, publicata in 2006.
Asa cum realiza Virgil Nemoianu, in recenzia la Omul recent, Patapievici nu face referire la surse bibliografice care ar putea fi utile. Aceleasi lucruri s-ar putea spune si despre ultima lui carte: de exemplu, dificil de imaginat astazi o discutie despre spatiul public si comunicare, fara o referire la Habermas (in acelasi timp foarte originala referirea la Pierce). Cu siguranta, este o caracteristica a intelectualului postcomunist. Intelectualul postcomunist are dificultati in a asimila orice autor care are legatura cu marxismul, cu atat mai mult cu cat Occidentul pare a continua sa ignore relatia dintre marxisti si comunismul totalitar (exista, insa, si studii postcoloniale si feminism care nu au radacini intelectuale in marxism). In mod similar, in Germania, scrierile lui Carl Schmitt continua sa fie sub semnul unei cenzuri implicite, dar totale, desi Schmitt este astazi unul dintre cei mai republicati si citati filosofi, atat de dreapta, cat si de stanga americana sau europeana.
In analiza traseului intelectualului roman, H.-R. Patapievici, inspirat de studiile istorice ale Elenei Siupur, constata formatia umanista a intelectualului roman in epoca modernitatii. Aceasta, am adauga noi, este o caracteristica a intelectualului in epoca modernizarii, in orice parte a lumii. Mai interesant pentru noi este faptul ca regimul comunist a incurajat esteticul in detrimentul eticului si a plasat in centrul cultural pe literat. Aceasta explica deseori tentatia postmodernitatii cu relativismul sau moral (in ciuda faptului ca insisi parintii sai, ca Derrida sau Richard Rorty, inainte de moarte, au renuntat la multe dintre postulatele postmoderne). In mod simetric, dar din ratiuni diferite, cele mai multe dintre interventiile publice ale intelectualilor, care provin literar dintr-o zona postmoderna, se plaseaza astazi in spatiul eticii si moralei. Locul intelectualului este luat, in Romania contemporana, de "comentatorul politic", care poate fi un intelectual, dar de cele mai multe ori este un surogat al acestuia. Din pacate, succesul comentatorului politic este asigurat de radicalitatea sa. Asistam astazi la contrariul normativitatii liberale a ideilor lui H.-R. Patapievici expuse in aceasta carte.
Françoise Thom considera atomizarea hobbesiana una dintre caracteristicile comunismului, ea ramane si una a postcomunismului. In conditiile in care nu va exista o agregare a celor care considera fundamentale principiile liberalismului moderatiei si in care sferele societatii civile, asociatiile nonguveramentale, profesionale, religioase, economice, dar si statul de drept nu se vor consolida, nu numai ca nu avem sansa unei culturi bine randuite, dar ne vom si cufunda, in continuare, in violenta acesteia.
H.-R. Patapievici, Despre idei si blocaje, Humanitas, 2007.