Pe aceeași temă
Tiuk! - c’avem kef!
Pentru mulți ani, Brașovul a fost pentru mine locul unde stătea trenul juma’ de oră de-aveam timp să fug să-mi iau apă și eugenii. Pe urmă m-a invitat Mihail Vakulovski să țin o prezentare la Rockstadt și totul s-a schimbat. Mihail e scriitor și conduce revista online Tiuk!, la care cu onor am făcut desene ca să fiu cu un picior în mainstream-ul cultural (22-ul Gabrielei Adameșteanu) și cu unul în alternativa lui. Adică la o publicație literar-voluntară unde publică cei mai răi - în sens bun - scriitori contemporani. Mihail împreună cu Carmina și Alexandru sunt o forță a naturii de pe malul ăsta și celălalt al Prutului. Eu am o slăbiciune pentru scriitori, dar poate și „vski“-ul ăsta ne-a adus împreună (deși al meu e fără k).
Ia imaginați-vă un club cu pereți negri unde se cântă rock greu și la greu și care, pentru niște ore, devine loc de lansare de cărți sau discuţii sofisticate despre cultură. Ha? Te pui cu scriitorii ăștia? Întâlnirile Tiuk! sunt de pomină. Am avut o sală plină ochi și, unde mă temeam eu de băieții ăia fioroși cu păr lung și bocanci cu ținte, am avut parte de un public avizat, cu care am polemizat cordial-cultural-politic niște ore bune. (Rockstad a fost unul dintre cluburile care și-au asumat condiția precară a culturii contemporane și s-a închis preventiv imediat după Colectiv. Acum aflu că s-a redeschis mai mișto și fără buline. Le urez lui și serilor Tiuk! la mai mare.)
Nu era prima dată când ajungeam la Brașov ca să dau din gură (și diapozitive), dacă tot nu pot desena pereții dați cu humă ai muzeelor românești. Alt grup de scriitori (universitari), cu Mușina și Bodiu și Caius, ne invitaseră pe mine și pe Lia prin 1996 să facem o prezentare a artei noastre și a artei contemporane în general (că pe vremea aia eram un soi de propagandiști ai noilor expresii) la Mediateca bibliotecii. O chestie faină la manasardă, după cum ziceau ei. Și a fost fain, că și acum îmi amintesc clac-clac-ul diapozitivelor și ochii larg deschiși din public (deh! atunci n-aveam laptopuri și proiectoare video).
Poiana fără de cultură
Marea problemă culturală a Brașovului e Poiana Brașov, așa cum a Constanței e Marea Neagră. Toate resursele și energiile sunt consumate de pârtii de schi, hoteluri, cluburi, vedete tunate și kitsch fioros. Pentru cultura pe bune rămâne ce cade de pe Tâmpa. De-aia Brașovul a ratat lista scurtă a orașelor candidate la Capitala Culturală. Cică proiectul era cu munți și cerbi și gondole. N-am avut puterea să citesc aplicația, că noul limbaj de lemn cu industrii culturale mă doboară la fel ca și vechiul limbaj de lemn de Epocă de Aur.
Brașovul este un oraș mișto (chiar așa răsucit și de comuniști și gentrificat de capitaliști) care a avut norocul să-și salveze Centrul Vechi, piața și catedrala, în jurul cărora a crescut orașul și unde se întâmplă tot, de la Cerbul de aur la Revoluția din Decembrie sau Festivalul Berii de acum. Concentarea asta în Centru e o problemă, dar, după cum ați citit în Hai-hui-ul precedent, proiecte precum Zilele Mănășturului la Cluj sparg blocada și ne democratizează cultural orașele. Brașovul are înfipt în mijlocul pieței Muzeul de Istorie... și nu vă mint când vă zic că undeva, prin 1994, am expus în el împreună cu un grup de artiști, la vremea aia tineri. Era, așa, un cântec de lebădă al vechiului Atelier 35 și al aerului revoluționar post-1989. Atunci, clădirea era singurică și gri în mijlocul unei piețe goale, acum e colorată, în mijlocul unui vacarm de terase și turiști guralivi. Dacă prin 1994 era posibil, ca artist contemporan, să expui la Muzeu (cu Graur, cu Mihălțianu), după aia, nu. 20 de ani de pauză. Eu, care sunt hiperactiv și prezent la aproape tot ce mișcă în artele vizuale naționale, n-am mai auzit nimic de Brașov. Nici de expoziții, nici de prezentări, nici de nimic. Incredibil.
Alina și George
Nu mai știu cum am dat unii de alții. Probabil pe Facebook, că așa se fac prieteniile mai nou. Alina Andrei și George Roșu iubesc desenul, fanzinele și narațiunea cu imagini și cuvinte. Bingo! Exact ce iubesc și eu. Alina face povești minunat-desenate pe care le publică în niște cărți mici trase la xerox sau le postează secvențial pe Internet. Personajele sunt decupate din hârtie și aruncă umbre și cuvinte unele peste altele. Alina are acum o expoziție-poveste în vitrina librăriei de limbă engleză Anthony Frost din București. George e cu umor și texte colorate, comentând zi de zi zideziul nostru banal-miraculos pe niște A4-uri virtuale. Pe el îl vedeți în microgalerii clujene sau la București, pe casa scării unor blocuri, dar cel mai sigur online la Revista ARTA, unde are rubrică. Alina și George (plus prietenii și iubitele) constituie un nucleu tare de unde crește ceva important pentru oraș și artă în general.
Ne-am tot dat like-uri până când George, exasperat de proiectul cultural de sub Tâmpa, m-a invitat în persoană să vorbesc despre ce și cum este pe ici-pe colo în lumea mondială a artelor, altfel de cum crede primarul și maeștrii lui care fac artă frumos-națională, după gust și după ureche. Artiștii adevărați nu sunt înfumurații care se văd la televizor (bani ușori și fitze grele), ci ăia care-și împărtășesc solidar experiența. Suntem un trib planetar și ne găsim unii pe alții, oricare ar fi condițiile locului. „Centrul este acolo unde se întâmplă ceva“, spunea Kristine Stiles, teoreticiana de la Duke University...
Hop la HOF! ... și altele
HOF e o cafenea construită tot în buricul târgului, în piața centrală, special pentru evenimente culturale, filme, cărți și hipsteri. Hipsterii sunt altceva decât spun ziarele intelighenției în linie dreaptă sau alea ale pesediștilor pensionari. Hipsterii sunt tineri educați și interesați de cultură, cu cap bun și țoale bune, antreprenori care și-au luat viața în mâini, fără să ceară voie ministrului și prefectului. Softiști, bicicliști, ecologiști, corporatiști și stângiști, o Românie activă și pricepută, plus design de calitate și publicații la răsfoit la liber. Ionuț Ţaţa, care a făcut HOF și alte minuni (depozite de date digitale, ca să nu-ți mai umpli camera cu dosare cu șină și fișete de metal), m-a luat de-acasă de la Sibiu și m-a dus drept la locul faptei. Cum se zice în artă: wall to wall. Să nu încep să vă zic despre cât de bună e cafeaua...
În Brașov trăiesc și lucrează Aitch și Saddo, doi dintre cei mai interesanți artiști ilustratori și/sau graffiti.
Pe o stradă din Centrul Vechi era o mică galerie a lui Rudy von Kronstadt, loc de workshop cu picturi și ceramici la vânzare. Nu era rău, o încercare de supraviețuire. Din păcate, aud că s-a închis. Câte lucruri bune nu văd eu închizându-se de 25 de ani... Muzeul Casa Mureșenilor (ăla cu imnu’), care-i tot în centru, a fost restaurat tip-top, camerele eliberate de mărturiile familiei (duse în spate, unde e recreat interesant ambientul epocii, cu peep-show în bibliotecă). Directorul e tânăr, pereții sunt albaștri și becurile ultimul răcnet. Arată ca un cabinet de stampe impecabil și sincer mă gândesc că ar fi un loc excelent pentru o bienală de desen. Energie să avem cu George și Alina, că Marian Ivan mi-a promis deja un desen de-al Getei Brătescu.
La Raft
Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov e plasat la parterul universității și constă în câteva camere devenite multifuncțional spații de concerte, expoziții și discuții. Adrian Lăcătuș, un om deschis la minte din gașca scriitorilor brașoveni celebri (Mușina et comp.), e cu noroc amfitrionul locului. Norocul nostru. Mamă, ce-mi place asta cu centrul multicultural, când România s-a înțepenit creștin-conservator-antiimigrant și e pe cale să-și nege una dintre cele mai mari resurse - diversitatea! Ei bine, în prima sală a fost inaugurată o bibliotecă de artă contemporană (cataloage, albume, reviste internaționale donate direct de artiști). Bibliotecile noastre nu au artă contemporană că n-au bani (albumele sunt scumpe) sau nu mai știu ce vine după Dali. Secția de care vorbim înseamnă un corp de bibliotecă de la IKEA, plus o masă și două scaune. Unul dintre rafturi a devenit Galeria Raft, o inițiativă simplă și eficace de-a face proiecte artistice cu buget zero, ironizând felul în care arta este înțeleasă și finanțată la noi (toate orașele au un teatru, o filarmonică, o bibliotecă și un stadion, dar galerie de artă municipală, nu). N-are rost să vă spun că Raft e o idee a neobositului George Roșu. La inaugurare, sala a fost plină și ce m-a impresionat pe mine au fost tinerii care au stat ore să răsfoiască publicațiile.
În loc de concluzie
Mihail Vakulovski e acum librar la Humanitas.
Notă: Seria asta (care va mai dura ceva) de reportaje culturale subiective e mai mult despre arta vizuală și activism pentru că în asta mă învârt de-un sfert de secol. Nu fac cercetare exhaustivă, nu obosesc verificând milimetric datele și nici nu mă asigur că n-am uitat pe cineva (sigur am uitat). Viața îmi scoate în cale diverși oameni minunați și contextele lor aprige și încerc un exercițiu de admirație pentru ei și bătălia lor de zi cu zi.
Data viitoare, Târgu Ocna și extraordinarul proiect Cerc. Arta contemporană la liceu.
Explicatie foto: Mihai Vakulovski, Dan Perjovschi, Adrian Lăcătuş şi George Roşu lângă Galeria Raft de la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov
