Harfa Kalaşnikov

Arta contra regimului comunist a fost - chiar adesea - practicată, dar ea absolut niciodată nu a semănat cu arta românească din Artistul şi Puterea.

Generozitatea, cumsecădenia şi acel nespus farmec protocolar prin care breasla ar­tis­tică se arată bine crescută, distinsă, ado­rabilă nu fac decât să ţeasă borangicul di­a­fan ce-nvăluie atent, cu ma­re grijă şi pricepere, un di­tamai Kalaşnikov, des­căr­cat, la năduf, cu belşug de gloan­ţe-n ţeasta victimei. Gloan­ţe oarbe, din fericire, pre­cum textul şcolăresc pu­blicat de Observator Cul­tu­ral („Artistul şi puterea“ doam­nei Ruxandra Garo­feanu nu este „Harfistul şi torpoarea“ domnului Er­win Kessler, semnat de „Valer Artemis“, pe 7 decembrie 2012), care-şi face, se pa­re, o tradiţie şi un titlu de glorie din a găz­dui, pentru a patra oară cel puţin, în ul­timii ani, un atac (incompetent şi atât, ca şi celelalte) la adresa mea. Probabil că ori­entarea politică a respectivei publicaţii o fa­ce să ia atitudine faţă de orice pare să adu­că atingere culturii de stânga (ceea ce întăreşte de altfel presupunerea de fond din articolul meu iniţial din 22, aceea că în Artistul şi Puterea nu e vorba despre con­trapunerea a două entităţi antagonice, ci despre suprapunerea celor două feţe ale ace­luiaşi regim comunist, ce se arată fie ca propagandă stridentă, în arta oficioasă, fie, în arta semioficială, ca ideologie in­ter­nalizată, sublimată estetic în sinea ar­tiş­ti­lor care, chiar dacă nu aveau mereu caviar la stânga, puneau cu dreapta neîncetat fun­de mămăligii, să nu explodeze).

Publicarea unui text rudimentar, de o ase­menea amploare a vulgarităţii, sub pse­u­do­nim, descalifică Observator Cultural din start sau, mai precis, îl califică potrivit aro­ganţei unei noi/vechi puteri ce renaşte sub ochii noştri. Nu îmi fac iluzii că drep­tul meu la replică va fi publicat în această formă. Ultima dată când am încercat aceas­ta, Observator Cultural mi-a trunchiat dreptul la replică, publicat cu mare în­târ­ziere, necesară sărmanului agresor din re­dacţie să-şi încropească un alt text, mult mai amplu şi acela decât dreptul meu la replică, deja desfigurat!

Dar nu deontologia Obser­vato­rului Cultural şi nici de­ma­go­gia pseudonimosului pe care îl publică acum m-au făcut să re­vin asupra subiectului, ci în­suşi subiectul. Artistul şi Puterea a fost, de fapt, o expoziţie care a prezentat/afectat doar o foarte mică parte a lumii artistice ro­mâ­neşti, respectiv partea aflată, de o ju­mă­tate de secol, sub regimul uapist. Este vor­ba, majoritar, despre artişti acum decedaţi sau care au atins vârsta a treia. Artişti de­prinşi cu penelul, modelul şi comanda şi cărora conştiinţa şi etica le-au rămas mistere de nepătruns, la fel ca polime­ri­za­rea stereospecifică a izoprenului. Artiştii şi-au construit rezistenţa prin cultură ca pe-o murătură, pusă artistic la borcan, aşa cum arată această expoziţie, ca un Sa­lon naţional de altădată, sau au făcut re­zistenţă prin maculatură, aşa cum arată tex­tul din Observator Cultural. E grăitor faptul că expoziţia a avut loc în spaţiile complet inadecvate ale Bibliotecii Na­ţio­nale, despre care oricine ştie că este un spa­ţiu culturalmente marginal, urât, ne­vizitat. Dar ce muzeu serios şi-ar fi oferit să­lile unei asemenea hecatombe?! Rea­li­tatea, deloc îmbucurătoare pentru istoria ar­tei, nu este doar aceea că majoritatea acestor artişti au făcut odioase compro­mi­suri cu puterea comunistă (dacă lucrările sunt drăguţe nu înseamnă că damful eva­ziunii pare parfum), ci faptul, mult mai dur, că asta nu mai in­te­resează pe nimeni. Pe ni­meni dintre cei care fac şi desfac arta zilei. Pe tineri, în primul rând, pe cei care pur şi simplu ignoră re­gi­mul uapist al artei ro­mâ­neşti. Nu-i interesează pe cei care au străbătut re­gi­mul oengist al artei anilor ‘90, pe cei care s-au adap­tat la regimul privat al ar­tei anilor 2000 şi mai ales pe cei integraţi deja regimului lifestyle al artei actuale. Pe acei artişti care au reuşit, în ultimii ani, să aducă o notorietate internaţională artei româneşti care nu a fost nici măcar visată în ultima jumătate de secol. Pentru aceş­tia, manifestarea gerontocrată şi autistă de la Biblioteca Naţională nu este doar lim­bă de lemn, ci este o limbă moartă.

Concomitent cu bombastica Artistul şi Pu­terea, la Platforma/Anexa MNAC din Ca­lea Moşilor avea loc o expoziţie intitulată percutant Deschis pentru inventar (oc­tombrie-noiembrie 2012), în care 12 tineri artişti, tipici pentru generaţia cool ac­tu­ală, încercau să dea de cap unei probleme pe care Artistul şi Puterea (n-)o pune: „cum să ne debarasăm“?!. De cine?! De cada­vrul din dulapul ticsit de la Biblioteca Na­ţională! Pe scurt, tinerii artişti au avut acces la depozitul MNAC în care se află ne­numărate exemplare din producţia ma­eştrilor înregimentaţi în Artistul şi Pu­te­rea şi au purces la o inventariere crea­toare a unei colecţii care, aşa cum indică programul lor, „pune şi este pusă în cri­ză de raportarea la istorie“, pentru că es­te vorba despre „o istorie de care ne as­cundem cu ruşine“. Sentimentul acesta le-a fost provocat de revelaţia unei pro­ducţii artistice pe care nu o cunoşteau de­loc. Potrivit mărturiilor lor, devenite pro­gramatice, atunci când au cunoscut-o, au resimţit „o repulsie faţă de o istorie, un trecut indezirabil“, „un sentiment de pre­caritate, de fragil“, întărit de faptul că „ar­ta românească post-1945 se constituie în muzeul meu imaginar ca o vastă ne­buloasă...“, la a cărei obscuritate con­tri­buie şi instituţiile: „Poate că muzeul con­sideră că nu ar fi nimic important de în­văţat din trecutul recent, poate că e un trecut deranjant“. Concluziv, lucrările ace­lor timpuri sunt văzute ca derivând din­tr-o „subiectivitate ce se revendică de la o perspectivă etnocentrică, esen­ţi­alistă, naţionalistă, cu acute implicaţii oprimante. Astfel, dacă trecutul ar trebui să ne înveţe ceva, o astfel de lecţie ar fi avertizarea unei renaşteri a acestei subiectivităţi“. Pentru a „lucra“ într-un fel cu produsele pe care, la rândul ei, Ar­tistul şi Puterea le proclamă drept măr­turii ale rezistenţei prin cultură, tinerii artişti le ard prin inventariere. În muzeul Orb, Veda Popovici prezintă o sală amplă de expoziţie, în care lucrările (din acelea dragi stângii de altădată, dar şi celei de acum) sunt puse... cu faţa la perete. Ma­rina Albu alege să nu expună nicio lucrare din acea vreme, luându-şi măsuri de apă­rare, printr-o grămăjoară de grâu otrăvit pentru tot felul de şobolani. Ileana Faur nu prezintă nici ea vreo lucrare, ci doar etichetele de inventar ale unor lucrări din obsedantele decenii, rescrise de echipa ei. Poate cel mai radical act artistic este acela al lui Ştefan Bandalac, fermecat, în relaţia cu lucrările acelei perioade, de des­co­pe­rirea noţiunii de casare a operelor de ar­tă. În consecinţă, el pune în balanţă frag­mentele de ipsos ale unei sculpturi sparte, cu un braţ de şasiuri şi pânze vechi, rup­te, ferfeniţite.

Casarea e un gest extrem, re­le­vant pentru viziunea tinerilor artişti actuali asupra artei acelor timpuri, la fel de relevant pe cât de gravă este neştiinţa lor, ex­plicabilă printr-o educaţie unidi­mensio­nală ce ignoră compromisurile istoriei re­cente a artei noastre, atent puricată în di­verse expoziţii, ca să arate prezentabilă. Sin­gurul fel în care i-a inspirat colecţia enormă de la MNAC a fost impulsul de a nega lucrările acelor timpuri ca „opere“, de a le folosi doar ca mijloace într-un de­mers conceptual ce poartă în miezul său nevoia de a fugi de acea artă, pe care, si­multan, undeva la periferia spaţiului cul­tural al Capitalei, un grup autist uapist o punea pe-un soclu şui. Între casarea ju­ve­nilă propusă la Anexa şi consacrarea ge­rontocrată propusă la Biblioteca Na­ţio­nală se cască abisul unei totale schimbări de paradigmă. Ceea ce Artistul şi Puterea proclamă ca opere împlinite estetic, Des­chis pentru inventar (excelent titlu, în com­paraţie cu găunoşenia pompoasă Ar­tis­tul şi Puterea) ia drept simplă materie primă pentru un demers ce le transcende prin demistificare. Cel mai cumplit este în­să faptul brut, acela că expoziţia restrânsă de la Platforma era mai bună, avea mai multă substanţă artistică, ideatică, istorică şi intelectuală decât aceea, enormă, de la Biblioteca Naţională. Iar asta spune totul, nu doar despre expoziţie, despre or­ga­ni­zatori, ci şi despre opere şi artişti. Cu­noaşterea corectă a acestora, nu edul­co­rată şi îmbălsămată în vanităţi şi laşităţi, va aduce mai mult decât va lua din în­ţelesul obsedantelor decenii.

Luat de conţinuturi reale, realizez că am ignorat obida stângace a pseudonimistului observant (in)cultural. Asta pentru că mă străduiesc, de 20 de ani, să ofer cititorilor rubricii mele nu doar atitudine vertebrată şi text cărnos, ci şi măcar două-trei idei efective, obiecte ideatice bine determinate, clare, care să rămână şi după evaporarea textului şi după prescrierea atitudinii. A răspunde punctual afronturilor lui „Ar­te­mis“ e mai degrabă pierdere de spaţiu ti­pografic. M-aş simţi că fur cititorul de drep­tul lui la idee, în avantajul unui pre­car drept la scandal tabloid.

Sunt însă obligat să răspund, ca istoric de artă, la câteva puncte marcate în textul din Observator Cultural. Mai întâi, arta contra regimului comunist a fost - chiar adesea - practicată, dar ea absolut ni­cio­dată nu a semănat cu arta românească din Artistul şi Puterea. În Polonia, grupul ar­tistic-politic Alternativa Portocalie din Wroc­ław (ştiu că nu sună bine în zilele astea, dar şi de la ei vine asocierea fai­moa­să dintre portocaliu şi democratizare) s-a dedat în anii ‘70 la acţiuni desta­bili­za­toa­re, precum Cui i-e frică de hârtia igie­ni­că?!, reprimate de autorităţile comuniste. În Uniunea Sovietică, lucrările şi acţiunile unor conceptualişti precum Kabakov, Ko­mar şi Melamid sau Monastyrski au ajuns repere ale contrării creative a propagandei comuniste. Mai aproape de noi, în Iugo­slavia, Sanja Ivekovic rămâne faimoasă pen­tru acţiunea din timpul unei vizite ofi­ciale a lui Tito la Zagreb, în anii ‘70, când, nudă, artista s-a aşezat pe balconul pro­priu, citind un volum de filosofie şi mas­turbându-se sub lunetele trupelor speciale care asigurau paza preşedintelui iugoslav, până când un comando a spart uşa apar­tamentului şi a săltat-o pe artistă. Indis­cutabil, nici hârtia igienică a Alternativei Portocalii şi nici masturbarea Sanjei Iveko­vic nu se compară cu profunzimea, dra­ma­tismul şi spiritul de sacrificiu din Regii ne­buni ai lui Baba. Pentru unii dintre noi, Baba a fost un artist veritabil, iar ceilalţi nişte măscărici puerili. Problema este că ar­ta aceea, a celorlalţi, a fost unanim apre­ciată drept potrivnică puterii comuniste, şi nu aceasta, a noastră. Motiv pentru care Sanja Ivekovic este expusă la Documenta, la MoMA etc., iar Baba la Biblioteca Na­ţională din Bucureşti.

P.S. Denunţătorul din Observator Cultural are perfectă dreptate doar atunci când afir­mă că la revoluţie aveam 23 de ani. Dar avu­sesem timp, spre deosebire de alţii, vârstnici şi adaptaţi dintotdeauna, să ră­bufnesc public contra sistemului (re­cu­nosc, din exasperare şi din spaima că ur­ma să trăiesc o viaţă întreagă sub acel re­gim), chiar în vara lui 1989 (începusem în 1988, când intrasem în vizorul Securităţii, care începuse o campanie de denigrare şi încercase să mă intimideze în două rân­duri, prin intermediul a doi profesori dife­riţi care - vi se pare cunoscut?! - au avut o carieră prestigioasă de tehnocraţi de­mo­craţi după 1989). Despre datele acelei ma­nifestări publice din 1989 poate să depună mărturie profesorul Ion Ianoşi, cel care m-a şi asigurat atunci, tot în public, că am marea şansă de a face declaraţiile res­pective între cadre didactice rezonabile, altfel aş fi ajuns în altă parte, ca în vre­murile nu de mult apuse. Şi atunci am ce­rut, ca întotdeauna, lucruri absurde, ca răs­puns la extrem de binevoitorul şi am­plul referat făcut tezei mele de către pro­fesorul Ianoşi. El recomanda acea primă scriere drept lucrare de doctorat publi­ca­bilă la Cartea Românească (profesorul Ia­noşi era un redutabil referent al editu­ri­lor). Reacţia de oripilare a comisiei la au­zul cererii mele (de a mi se revoca nota 10, eu evaluându-mi prestaţia cu nota 7, cu condiţia însă de a-i pica pe toţi colegii mei, pe care îi vedeam drept simpli ac­ti­vişti, viitori politruci incompetenţi cul­tural) a fost aplanată cu cuvintele - me­morabile - ale lui Ion Ianoşi, care-mi pre­vedea o rapidă ascensiune pe scena pu­blicistică, însoţită de o tot atât de rapidă adaptare la „condiţiile obiective“. Partea asta din urmă se vede că nu am înţeles-o niciodată... //