Hedda Gabler – jocul reflexelor în oglindă

Hedda Gabler, de Henrik Ibsen; regia: Andrei Şerban; scenografia: Carmencita Brojboiu; în distribuţie: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Ervin Szűcs, Réka Csutak; o producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj; Teatrul Odeon, în cadrul Festivalul Naţional de Teatru.

Păşeşti cu sfială pe covorul de frunze moar­te, artificiale, dintr-un alt anotimp. Un al­tul, acelaşi. Pătrunzi apoi printr-un culoar iluminat ca un cavou modern în universul casei de păpuşi al familiei Tes­man, salonul verde cu pe­reţii deschişi spre spec­tatorii care înconjoară sce­na convenţiei teatrului de cameră, unde comunicarea este nemijlocită. Pluteşte, pe undeva, un aer de sub­te­rană, senzaţie stranie de a privi ceea ce a fost cândva îngropat. Interior burghez şi meandrele lui încărcate de secrete, po­pu­­lat de strigăte şi şoapte. (Este o repetiţie cu public, şansa totuşi de a vedea, fie şi în varianta work in progress, spectacolul la care biletele s-au epuizat vertiginos, in­vitaţiile fiind distribuite după criterii ale­a­torii.) Pentru că suntem în această toamnă din mileniul 3, demni urmaşi ai dramei scrise de Henrik Ibsen cu peste un secol în urmă, „actualizată“ de Andrei Şerban fără a plăti tribut vremii şi mode(le)lor în­drăzneţe de o zi, uitate peste noapte. Lec­tură de profunzime a unui text aproape ig­norat, susţinută de relevanţa conceptului regizoral aplicat renumitei trupe a ma­ghia­rilor de la Cluj, puţin cunoscute dincolo de vecinătăţile geografice. Ceea ce, în con­textul liberei circulaţii a valorilor, „este o crimă“. Radicalitatea atitudinii unui artist de talia lui Şerban, expusă cu prilejul lan­sării cărţii lui Peter Brook, Fără secrete, prefaţată de el sub titlul Unde toate în­trebările se nasc..., trebuie să primească un răspuns.

Tragicomedia cotidianului e su­fi­cientă sieşi, în această istorie ie­şită din ţâţâni care se obstinează să repete un scenariu consumat, în chiar era consumismului, cel al timpului ne(sau prost)trăit, a fiinţei cu­cerind, poate, lumea, dar pierzându-şi su­fletul. Dedublarea e la ea acasă, reflexul se substituie insidios realului. Experienţa pro­pusă acum, şi aici - reprezentaţia a avut loc la Bucureşti în cadrul Festivalului Na­ţional de Teatru 2012 - este cumva o cale iniţiatică, lipsită însă de orice conotaţie ocultă, dominată de autoritatea Tatălui din efigie, Generalul Gabler, care va prin­de glas. Motivul e, paradoxal, un analogon al irepresibilului seducător Dom Juan - să ni-l imaginăm fericit! - condamnat de sta­tuia Comandorului, de astă dată însă în ipostaza feminităţii alienate, (auto)­dis­truc­tive, sub spectrul obsesiei/cultului puterii şi „sublimului“, reiterând, pe de altă par­te, înţelesul plenar al „bovarismului“, de­căzut în platitudine. Dar Madame Bovary c’est moi nu este nicidecum o aserţiune iconoclastă a lui Flaubert, cât expresia de­săvârşită a umanităţii marilor deschizători de drum. Piesa lui Henrik Ibsen nu face excepţie.

Trebuie să fii un fin cunoscător al operei dramaturgului norvegian, cum este cel ce a conceput eseul Fragmente dintr-o scri­soare imaginară adresată domnului Ib­sen, publicată prima dată în presă în pa­ginile revistei 22, ca să depăşeşti ha­bi­tu­dinile de lectură ori gestul extravagant. Mărturisindu-şi în stil epistolar inapetenţa din tinereţe pentru drama ibseniană, An­drei Şerban notează revelaţia de a fi des­coperit lucrând cu in­ter­preţii săi preferaţi umorul, cu totul absent în spec­ta­colele plicticoase, de un re­alism greoi, văzute odată, dar şi reticenţa faţă de ten­tativele ostentative ale ul­timilor avangardişti ins­ti­tuţionalizaţi. „... împreună cu actorii, am fost sur­prinşi în repetiţiile cu Hed­da când explodam în râs! Des­co­pe­ream că multe situaţii aveau un umor ne­bănuit: râdeam mult, apoi, când ne gân­deam de ce am râs, nu mai râdeam...“ E, fără îndoială, cea mai pertinentă punere în pagină a montării pe cale de a se structura, niciodată la fel, pentru că in­tervenţiile regizorului remodelează accen­tele, reluarea unor scene produce efecte ui­mitoare asupra spectatorului, privilegiat totuşi, în pofida rupturii în continuitatea reprezentării, aşa cum va fi arătat aceasta în cele două seri rezervate de organizatorii FNT. (Experienţa, similară repetiţiilor ofe­rite de Sergiu Celibidache la Ateneul Ro­mân care au intrat în legendă, s-ar cuveni a fi completată de instituirea unor mi­cro­stagiuni deschise celor mulţi care au luat cu asalt porţile păzite de bodiguarzi la Odeon.) Totul se joacă pe muchie de cuţit în societatea frumos spoită, ascunzând de fapt un avansat proces de descompunere fără vreo notă ideologică, fiindcă avem de-a face cu destine ducându-şi menirea până la capăt, depăşind parcă propriile nor­me admise. Le putem asocia într-un fel cu ipostazele din nuvela fantastică a lui Dostoievski, Bobok, unde viaţa continuă oarecum identic în lumea de dincolo, dacă n-ar fi precizia detaliului psihologic şi în­trebările asupra propriei noastre condiţii analizate cu minuţie chirurgicală. Tre­ce­rile de la comic la tragic, de la jocul con­ţinut la expresia carnavalescă - şi aici, car­navalescul este o constantă prin dis­po­nibilităţile incluse permiţând coexistenţa firească a expresiei fruste, extrase din co­tidian cu sensul grav, de dincolo de apa­renţe, în registrul ambivalenţei - se petrec prin efectul de distanţare şi, deopotrivă, identificarea cu personajul, timpul ac­ţiu­nii, spaţiul construit al spectacolului. De unde, în acord deplin cu structura închisă a textului ce nu este afectat în litera şi spiritul lui, multiplele niveluri pe care este jucată piesa, deschiderea spre tot atâtea modalitaţi de percepţie a creaţiei scenice. Felul în care, spunând lucrurilor pe nume, aura de mister rămâne in­des­tructibilă, cu toată relativitatea indusă ca metodă de reprezentare.

De obicei, actorii cu perso­na­litate puternică ajung să se în­chidă într-un corset stin­ghe­ritor, făcut parcă să le ascundă defectele fizice. Aceşti mari ac­tori ai Teatrului Maghiar din Cluj sunt cu toţii fericita excepţie de la regulă. Îm­preună cu Andrei Şerban, reuşesc să te cucerească fără rest, prin disponibilităţile aproape nebănuite şi inteligenţa in­ter­pretării. Kézdi Imola, în rolul Hedda Tes­man-Hedda Gabler, e o prezenţă care te ur­măreşte mult timp după spectacol. Fe­meia seducătoare, dar retractilă în faţa ori­cărui prilej de a-şi afirma feminitatea, sclavă a mentalităţii paterne şi a co­man­damentelor cazone, fiica generalului se refugiază într-o irealitate malefică pentru ea şi cei ce o înconjoară, sfidând cu toate mjloacele pe care e stăpână mediocritatea unei lumii dea­supra căreia se auto­pro­clamă până la gestul final al sinuciderii. Participă la triunghiurile amoroase pe care le sfărâmă rând pe rând, aşa cum va fa­ce şi cu Ejlert Løvborg, autorul unei cărţi despre ci­vi­lizaţia viitorului într-un univers scufundat din care speranţa a dis­părut. Moştenitoare a pistoalelor tatălui, va încerca să-l sal­veze oferindu-i o „moa­r­te frumoasă“, du­pă ce i-a ars ma­nu­scrisul, copilul nedemn să se nască, con­ce­put cu prietena din co­pilărie, Thea Els­ved, umilind-o încă de pe atunci. Pistolul dăruit nu îşi face datoria până la capăt şi ultima ei legătură cu viaţa se rupe tragic. Scena sinuciderii, din final, se petrece în culoarul-cavou, după uşa de sticlă, în lu­mina puternică ce face ca prăbuşirea eroinei îmbrăcate în uniforma generalului să fie cutremurătoare. Costumele şi de­corul create de Carmencita Brojboiu, cu geamurile din pereţi pentru priviri in­dis­crete, mobilierul, culorile, arhitectura la­birintică, oglinda mare din fundalul sce­nei, străjuită de portretul tatălui, aco­perit când şi când de o cortină roşie, respiră o forţă expresivă impresionantă. Nimic de prisos, decorativ, nefuncţional. Zsolt Bog­dán face, în rolul soţului Heddei, Jørgen Tesman, năzdrăvanul şi infantilul şoarece de bibliotecă, prieten şi în concurenţă cu autorul tratatului despre civilizaţie, harnic truditor în aceeaşi specialitate pe cât de mediocru prin natură, o creaţie insolită, absolut excepţională. Asemenea lui, An­drás Hatházi - Judecătorul Brack -, per­so­najul curtenitor ascunzând sub masca se­ninătăţii ameninţări abia întrezărite. La rândul lui, un călău, un dublu al ge­ne­ralului Gabler, care îi va da ultimul brânci Heddei în prăpastie.

Slujnica Berte (Csu­tak Réka) în­tre­geşte această galerie a ră­ului imi­nent, spionând fiece mişcare prin ferestrele încastrate în pe­reţii verzi, cu­loare a otrăvii, sim­bol al ne­fi­inţei şi sub­teranei. Györgyjakab Enikő (Ju­liana Tes­man) şi Pethő Anikó (Thea Els­ved) sunt de asemenea perfect in­tegrate în spec­tacol, prin contribuţii sub­stanţiale în ca­drul conceptului regizoral. În aceeaşi mă­sură, conturând un personaj şters, con­tr­apunct relevabil, actorul Szűcs Ervin (Ej­lert Løvborg – autorul „ce­le­bru­lui“ tratat, care şi-a ratat sinuciderea). Mu­zica ame­ricană din anii ’50 nu e un semn cu ochiul către spectatorul de azi, modă deja datată, complinind atmosfera şi reactivând o nos­talgie ce ne atinge în profunzime. //