Pe aceeași temă
Hedda Gabler, de Henrik Ibsen; regia: Andrei Şerban; scenografia: Carmencita Brojboiu; în distribuţie: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Ervin Szűcs, Réka Csutak; o producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj; Teatrul Odeon, în cadrul Festivalul Naţional de Teatru.
Păşeşti cu sfială pe covorul de frunze moarte, artificiale, dintr-un alt anotimp. Un altul, acelaşi. Pătrunzi apoi printr-un culoar iluminat ca un cavou modern în universul casei de păpuşi al familiei Tesman, salonul verde cu pereţii deschişi spre spectatorii care înconjoară scena convenţiei teatrului de cameră, unde comunicarea este nemijlocită. Pluteşte, pe undeva, un aer de subterană, senzaţie stranie de a privi ceea ce a fost cândva îngropat. Interior burghez şi meandrele lui încărcate de secrete, populat de strigăte şi şoapte. (Este o repetiţie cu public, şansa totuşi de a vedea, fie şi în varianta work in progress, spectacolul la care biletele s-au epuizat vertiginos, invitaţiile fiind distribuite după criterii aleatorii.) Pentru că suntem în această toamnă din mileniul 3, demni urmaşi ai dramei scrise de Henrik Ibsen cu peste un secol în urmă, „actualizată“ de Andrei Şerban fără a plăti tribut vremii şi mode(le)lor îndrăzneţe de o zi, uitate peste noapte. Lectură de profunzime a unui text aproape ignorat, susţinută de relevanţa conceptului regizoral aplicat renumitei trupe a maghiarilor de la Cluj, puţin cunoscute dincolo de vecinătăţile geografice. Ceea ce, în contextul liberei circulaţii a valorilor, „este o crimă“. Radicalitatea atitudinii unui artist de talia lui Şerban, expusă cu prilejul lansării cărţii lui Peter Brook, Fără secrete, prefaţată de el sub titlul Unde toate întrebările se nasc..., trebuie să primească un răspuns.
Tragicomedia cotidianului e suficientă sieşi, în această istorie ieşită din ţâţâni care se obstinează să repete un scenariu consumat, în chiar era consumismului, cel al timpului ne(sau prost)trăit, a fiinţei cucerind, poate, lumea, dar pierzându-şi sufletul. Dedublarea e la ea acasă, reflexul se substituie insidios realului. Experienţa propusă acum, şi aici - reprezentaţia a avut loc la Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2012 - este cumva o cale iniţiatică, lipsită însă de orice conotaţie ocultă, dominată de autoritatea Tatălui din efigie, Generalul Gabler, care va prinde glas. Motivul e, paradoxal, un analogon al irepresibilului seducător Dom Juan - să ni-l imaginăm fericit! - condamnat de statuia Comandorului, de astă dată însă în ipostaza feminităţii alienate, (auto)distructive, sub spectrul obsesiei/cultului puterii şi „sublimului“, reiterând, pe de altă parte, înţelesul plenar al „bovarismului“, decăzut în platitudine. Dar Madame Bovary c’est moi nu este nicidecum o aserţiune iconoclastă a lui Flaubert, cât expresia desăvârşită a umanităţii marilor deschizători de drum. Piesa lui Henrik Ibsen nu face excepţie.
Trebuie să fii un fin cunoscător al operei dramaturgului norvegian, cum este cel ce a conceput eseul Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen, publicată prima dată în presă în paginile revistei 22, ca să depăşeşti habitudinile de lectură ori gestul extravagant. Mărturisindu-şi în stil epistolar inapetenţa din tinereţe pentru drama ibseniană, Andrei Şerban notează revelaţia de a fi descoperit lucrând cu interpreţii săi preferaţi umorul, cu totul absent în spectacolele plicticoase, de un realism greoi, văzute odată, dar şi reticenţa faţă de tentativele ostentative ale ultimilor avangardişti instituţionalizaţi. „... împreună cu actorii, am fost surprinşi în repetiţiile cu Hedda când explodam în râs! Descopeream că multe situaţii aveau un umor nebănuit: râdeam mult, apoi, când ne gândeam de ce am râs, nu mai râdeam...“ E, fără îndoială, cea mai pertinentă punere în pagină a montării pe cale de a se structura, niciodată la fel, pentru că intervenţiile regizorului remodelează accentele, reluarea unor scene produce efecte uimitoare asupra spectatorului, privilegiat totuşi, în pofida rupturii în continuitatea reprezentării, aşa cum va fi arătat aceasta în cele două seri rezervate de organizatorii FNT. (Experienţa, similară repetiţiilor oferite de Sergiu Celibidache la Ateneul Român care au intrat în legendă, s-ar cuveni a fi completată de instituirea unor microstagiuni deschise celor mulţi care au luat cu asalt porţile păzite de bodiguarzi la Odeon.) Totul se joacă pe muchie de cuţit în societatea frumos spoită, ascunzând de fapt un avansat proces de descompunere fără vreo notă ideologică, fiindcă avem de-a face cu destine ducându-şi menirea până la capăt, depăşind parcă propriile norme admise. Le putem asocia într-un fel cu ipostazele din nuvela fantastică a lui Dostoievski, Bobok, unde viaţa continuă oarecum identic în lumea de dincolo, dacă n-ar fi precizia detaliului psihologic şi întrebările asupra propriei noastre condiţii analizate cu minuţie chirurgicală. Trecerile de la comic la tragic, de la jocul conţinut la expresia carnavalescă - şi aici, carnavalescul este o constantă prin disponibilităţile incluse permiţând coexistenţa firească a expresiei fruste, extrase din cotidian cu sensul grav, de dincolo de aparenţe, în registrul ambivalenţei - se petrec prin efectul de distanţare şi, deopotrivă, identificarea cu personajul, timpul acţiunii, spaţiul construit al spectacolului. De unde, în acord deplin cu structura închisă a textului ce nu este afectat în litera şi spiritul lui, multiplele niveluri pe care este jucată piesa, deschiderea spre tot atâtea modalitaţi de percepţie a creaţiei scenice. Felul în care, spunând lucrurilor pe nume, aura de mister rămâne indestructibilă, cu toată relativitatea indusă ca metodă de reprezentare.
De obicei, actorii cu personalitate puternică ajung să se închidă într-un corset stingheritor, făcut parcă să le ascundă defectele fizice. Aceşti mari actori ai Teatrului Maghiar din Cluj sunt cu toţii fericita excepţie de la regulă. Împreună cu Andrei Şerban, reuşesc să te cucerească fără rest, prin disponibilităţile aproape nebănuite şi inteligenţa interpretării. Kézdi Imola, în rolul Hedda Tesman-Hedda Gabler, e o prezenţă care te urmăreşte mult timp după spectacol. Femeia seducătoare, dar retractilă în faţa oricărui prilej de a-şi afirma feminitatea, sclavă a mentalităţii paterne şi a comandamentelor cazone, fiica generalului se refugiază într-o irealitate malefică pentru ea şi cei ce o înconjoară, sfidând cu toate mjloacele pe care e stăpână mediocritatea unei lumii deasupra căreia se autoproclamă până la gestul final al sinuciderii. Participă la triunghiurile amoroase pe care le sfărâmă rând pe rând, aşa cum va face şi cu Ejlert Løvborg, autorul unei cărţi despre civilizaţia viitorului într-un univers scufundat din care speranţa a dispărut. Moştenitoare a pistoalelor tatălui, va încerca să-l salveze oferindu-i o „moarte frumoasă“, după ce i-a ars manuscrisul, copilul nedemn să se nască, conceput cu prietena din copilărie, Thea Elsved, umilind-o încă de pe atunci. Pistolul dăruit nu îşi face datoria până la capăt şi ultima ei legătură cu viaţa se rupe tragic. Scena sinuciderii, din final, se petrece în culoarul-cavou, după uşa de sticlă, în lumina puternică ce face ca prăbuşirea eroinei îmbrăcate în uniforma generalului să fie cutremurătoare. Costumele şi decorul create de Carmencita Brojboiu, cu geamurile din pereţi pentru priviri indiscrete, mobilierul, culorile, arhitectura labirintică, oglinda mare din fundalul scenei, străjuită de portretul tatălui, acoperit când şi când de o cortină roşie, respiră o forţă expresivă impresionantă. Nimic de prisos, decorativ, nefuncţional. Zsolt Bogdán face, în rolul soţului Heddei, Jørgen Tesman, năzdrăvanul şi infantilul şoarece de bibliotecă, prieten şi în concurenţă cu autorul tratatului despre civilizaţie, harnic truditor în aceeaşi specialitate pe cât de mediocru prin natură, o creaţie insolită, absolut excepţională. Asemenea lui, András Hatházi - Judecătorul Brack -, personajul curtenitor ascunzând sub masca seninătăţii ameninţări abia întrezărite. La rândul lui, un călău, un dublu al generalului Gabler, care îi va da ultimul brânci Heddei în prăpastie.
Slujnica Berte (Csutak Réka) întregeşte această galerie a răului iminent, spionând fiece mişcare prin ferestrele încastrate în pereţii verzi, culoare a otrăvii, simbol al nefiinţei şi subteranei. Györgyjakab Enikő (Juliana Tesman) şi Pethő Anikó (Thea Elsved) sunt de asemenea perfect integrate în spectacol, prin contribuţii substanţiale în cadrul conceptului regizoral. În aceeaşi măsură, conturând un personaj şters, contrapunct relevabil, actorul Szűcs Ervin (Ejlert Løvborg – autorul „celebrului“ tratat, care şi-a ratat sinuciderea). Muzica americană din anii ’50 nu e un semn cu ochiul către spectatorul de azi, modă deja datată, complinind atmosfera şi reactivând o nostalgie ce ne atinge în profunzime. //
