Hieronymus Bosch pe repeat: de la panoul de lemn la .gif

În 2016, întreaga suflare din ‘s-Her­to­gen­bosch comemora 500 de ani de la moartea lui Hieronymus Bosch. Cu surle, trâmbițe, concerte, musicaluri și statui vivante du­pă chipul și asemănarea dihăniilor din ta­blourile lui. Carnavalesc, dar bine or­ga­ni­zat, lecție de punere în valoare și mai ales de valorificare a unui nume. Totul într-un spirit protestant light. Cu aceeași ocazie, a fost tipărit și un album dens cu repro­du­ceri după numeroase schițe până atunci nepublicate ale lui Bosch, alături de ex­pli­cații conexe, care ajută cititorul să înțe­lea­gă ceva mai bine sursele și evoluția com­pozițiilor deja cunoscute ale lui Bosch. La fel și datările lucrărilor, realizate cu aju­torul analizelor dendrologice, sau ana­li­ze­le modificărilor succesive ale straturilor unei lucrări.

Zilele trecute, Festivalul Filmului Eu­ropean (4 - 11 mai) a adus la Bu­curești câteva documentare pro­iectate în buclă la MNAR, în sala Auditorium. Lume curioasă, scaune comode. Din păcate, și experiența sonoră concomitentă a tuturor do­cu­men­tarelor proiectate. Bruiajul era, probabil, inevitabil în spațiul nu neapărat generos al sălii. Câțiva voluntari cu zâmbetul pe buze aveau grijă ca orice rătăcit să-și gă­sească un fotoliu, iar promisiunea unei imersiuni în tabloul lui Bosch Ispitirea Sfântului Anton nu era de ici, de colo. Așa că am trecut peste mica gafă din sub­ti­tra­re: illuminator tradus prin iluminat.

Produs de ARTE, documentarul de 26 de mi­nute regizat de Carlos Franklin era ur­mat de o experiență VR („realitate vir­tuală“, deja o bizarerie semantică), adică de o plonjare în tabloul mântuit astfel de platitudine. Și animat. Documentarul în­suși părea să fie un .gif ceva mai extins, ghi­dat de comentariile unei voci anes­te­ziate: unde, cine, când, de ce. Didactic, echi­librat, grand public. Un public, pen­tru că aici voiam să ajung, ale cărui pre­judecăți sunt tratate cu binișorul: i se con­firmă că perioada medievală era una in­va­riabil întunecată, că știința și religia se în­cleștau cu ferocitate în luptă. La fel, toate clișeele legate de periodizări sunt reluate, parcă pentru a nu perturba privitorul in­te­resat să consume, fără prea mari sforțări, un produs împachetat în efectele vizuale cele mai spectaculoase ale timpului și pro­pus publicului într-o formulă lejeră, parcă spre a reține mai ales ludicul, poanta: unul dintre monștrii hibrizi poartă o pâl­nie de tinichea pe cap, semn de nebunie și ilustrare a expresiei „a bea ca o pâl­nie“. Monstrul acvilin apare în partea din stân­ga jos a tripticului și poartă în cioc o foaie pe care se distinge semnătura artis­tului, iar pe umăr poartă o armoarie nea­tribuită pâ­nă în prezent, probabil fără un referent real. Geniul artistului e men­țio­nat de câ­te­va ori (strategie de marketing folosită și în cadrul evenimentelor din ‘s-Herto­gen­bosch) și se insistă pe inven­ti­vi­tatea lui, ivi­tă dintr-o iconografie pre­exis­tentă la fel de bogată, dar lăsată în umbră. Din inerție culturală, artistul e propulsat în față, iar materia din care și-a extras ico­nografia personală e mai puțin adusă în discuție.

Detaliu din tripticul Ispitirea Sfântului Anton, de Hieronymus Bosch, expus la Museu Nacional de Arte Antigua din Lisabona

Analiza tabloului începe cu pu­nerea în subiect: e menționată Devotio Moderna, aflăm că Bosch era membru al confreriei religioase dedicate slăvirii Fe­cio­arei, Illustre Lieve Vrouwe Broeder­schap, și că libertățile aparente pe care și le ia în lucrări nu sunt atât de îndrăznețe. Deși acest ultim punct e mai degrabă men­ționat în grabă, parcă pentru a nu sub­mi­na figura - geniul. Subordonate unui scop moral, fără a exclude intențiile comice, și legiunile de monstruleți obsceni din ma­nu­scrisul medieval erau perfect compatibile cu discursul religios dominant. În plan vizual, toată această introducere în do­cu­mentar face impresia unui colaj cu ritm de .gif, dar fără circularitatea lui infer­nală: figuri decupate din miniaturi, gra­vuri sau picturi pe lemn își dau ghionturi, încing o horă veselă a anacronismelor și in­vită privitorul într-un spațiu ludic, ani­mat à la légère. Ficțiune peste ficțiune.

Pentru a fi user friendly, apro­pierea de ta­blou se face prin intermediul mișcării: ta­blourile, fa­tal­mente statice, devin ci­ne­matografice, personajele se miș­că, sugestia e exclusă din joc și face loc ex­plicitării. Astfel de derulează întreaga imer­siune: apro­pierea de detalii are loc prin mișcare, fiecare personaj surprins în­tr-un moment suspendat iese din ne­miș­care și dă curs ges­tului. Pictura nu mai e de-ajuns și tre­bu­ie să devină spectacol, aducând parcă în lumină sensul etimologic al mons­truo­zității, acela de-a se arăta, prin mișcare, pen­tru a-și dobândi o și mai mare vizi­bilitate. Pădurea nu se mai vede de atâtea de­talii animate, tripticul e tra­dus, cu ris­cu­rile aferente ale unui astfel de de­mers.

Detaliul biografic apare și el: fo­cul in­fernului din fundalul păr­ții centrale a tripticului e aso­ciat incendiului care de­vas­tase, în 1463, întregul ‘s-Herto­gen­bosch, în timpul copilăriei lui Bosch. În do­­cu­mentar, limbile focului pâlpâie, ari­pi­le de­monilor se zbat, totul freamătă, ima­ginației spectatorului i se substituie filmul în­suși, gata să-i servească de-a gata ex­pe­riența la care sugestia ar fi putut să-l con­ducă privind în tihnă imaginea pictată pe lemn. Verdictul: spectatorul trebuie sti­mulat, ajutat, distrat. Și hagiografia e atin­să de nevoia de spectaculos și devine pe alocuri tabloidă. Sunt puse pe tapet mai ales elementele bizare din viața Sfân­tului An­ton: porcul care îl însoțea (fo­calizarea por­cului, cu o traversare, în câ­teva se­cun­de, a mai multor imagini por­cine ale lui Bosch), venerabila lui vârstă de 105 ani, luptele cu nesfârșitele soiuri de ispite.

Apar și explicațiile legate de cul­tul dedicat sfântului: devine pa­tron al bolnavilor de ergotism, boală numită și „focul sfân­tu­lui Anton“, provocată de in­ges­tia de cereale afectate de o ciupercă pa­ra­zi­tă, cornul secarei. O analiză a re­pre­zen­tă­rilor iconografice și a descrierilor tex­tuale ale efectelor bolii a făcut ca ide­ntificarea dintre „focul sfântului Anton“ și ergotism să fie mai mult decât pro­babilă. Consumul îndelungat al cerealelor contaminate avea urmări dintre cele mai grave, de la pier­de­rea membrelor până la moartea bol­na­vului: mai multe scene cu membre sec­țio­nate ilustrează explicațiile, cu sânge șiro­ind vesel, un fierăstrău ani­mat și chipul schimonosit al bolnavului. Câteva dintre scene au fost interpretate chiar drept ilus­trații ale halucinațiilor bolnavilor. În cen­trul tripticului, un picior secționat și în­negrit amintește de rolul Sfântului.

În loc de câteva ore într-un muzeu sau un timp oarecare petrecut privind repro­du­cerea într-un album, documentarul li­vrează 26 de minute alerte. Plonjat într-o înșiruire de detalii, întretăiate de imagini din epocă despre care nu i se spune ni­mic, spectatorul e îmboldit să înțeleagă, să despice, să absoarbă en toute vitesse explicațiile primite, croite astfel încât, așa cum spuneam deja, să nu altereze pre­ju­decățile cele mai reducționiste și să sa­tis­facă gusturile cele mai recent dobândite. Mereu înnoită odată cu lumea, privirea își pierde răbdarea: nu imaginea, ci mișcarea contează.