Pe aceeași temă
Una reală, una dată de tineri care văd că în spatele vorbelor pot sta minciuni devastatoare și că proiecțiile virtuale nu sunt realitate.
Este greu să știm în ce măsură cititorii Revistei 22 au auzit și o ascultă pe Billie Eilish. Înclin să cred că puțini dintre ei o fac. Eu am descoperit-o cu adevărat abia acum, după gestul pe care l-a făcut la premiile Wall Street Journal, când le-a aplicat milionarilor din sală, cu o atitudine foarte naturală și ușor blazată, caracteristică celor 23 de ani ai săi, un KO moral.
„Vă iubesc pe toți, dar sunt câțiva în această încăpere care au mult mai mulți bani decât mine. Dacă ești miliardar, de ce ești miliardar? O spun fără vreun resentiment, dar da, donați-vă banii, oameni buni!” Cu alte cuvinte: dacă ai atât de mulți bani și nu îi folosești și pentru binele comun al oamenilor, ești mort în interior.
Așa își anunța Eilish, zilele trecute, donația de 11,5 milioane de dolari din încasările turneului său „Hit Me Hard and Soft” către organizații și proiecte, și voci dedicate mediului, reducerii poluării cu carbon, echității alimentare și altor cauze legate de protecția biodiversității și a schimbărilor climatice.
Tânăra muziciană a reușit să devină vocea unei generații întregi. Născută în 2001 în Los Angeles într-o familie de artiști – care au decis că ea și frații săi vor face home schooling –, Eilish s-a lansat în industrie la 14 ani, cu viralul „Ocean Eyes”, piesă scrisă de fratele ei, Finneas, care i-a rămas colaborator principal. Ascensiunea i-a fost fulminantă și a culminat cu albumul premiat Grammy „When We All Fall Asleep, Where Do We Go?”. Versurile muzicii sale abordează temele acestei grupe de ani foarte neliniștite, și pe bună dreptate, fiindcă planeta pare că se zgâlțâie mai zdravăn decât alteori. Anxietate, depresie, presiuni sociale, tehnologie, bani și reușită, adică acest context volatil și obsesional în care evoluează întreaga lume azi. Amprenta distinctă și esențială a spațiului artistei mi se pare că rămâne una devorată de nostalgie, de spleenul sfârșitului istoriei, de aspirații frânte și de dorința intensă de a reîncărca lumea cu sens.
Ca mulți alți muzicieni de vocație, pentru Eilish muzica e un loc de eliberare în expresia personală, unul în care coexistă paradisul fals al aparenței artificiale în care ne-am adâncit tot mai mult, dar și orizontul paradisului pierdut, către care ființa umană tânjește iremediabil.
Nimic mai seducător pentru milioane de tineri și nu numai. Dincolo de scenă, muziciana este, de altfel, direct implicată în cauze sociale și climatice, devenind o voce angajată și provocatoare.
Cântăreața spune, așadar, o poveste despre talent și sinceritate. Rămâne ea însăși într-o industrie în care modelul dominant devine din ce în ce mai des unul cu totul și cu totul artificial.
Desigur, gestul de la ceremonia WSJ poate părea doar un teribilism publicitar, încărcat de fraze de corectitudine politică, dar propun să privim cu mai multă atenție către tendințele generației Z, pe care Eilish o reprezintă. E o categorie aflată doar aparent într-o fractură de valori cu „lumea veche”. Vedem că, în paralel cu un gust accentuat pentru strălucire și conectare virtuală, accelerație existențială și o estetică pe care o putem cataloga de multe ori drept pur kitsch, se conturează în acest grup de vârstă o perspectivă care măsoară cu îngrijorare lumea care ia formă acum și încearcă să îi tempereze excesele non și antiumane. Și această îngrijorare este pe cât de relaxată, pe atât de activă. De fapt, e o generație preocupată și înțelegătoare, dar critică și activ lucidă față de comunitatea celor care se simt tot mai slabi și dezarmați în fața technofeudalismului ambiant.
Cei ca Billie Eilish par că nu au de gând să rămână indiferenți la artificializarea lumii, chiar dacă idealurile și modelele lor sociale sunt uneori ininteligibile pentru vârstele mai coapte.
Pentru această generație, tehnologiile nu sunt o surpriză, ci o banalitate. În contact afectiv cu bunicii sau cu părinții, ei înțeleg handicapul acestora în a identifica riscurile știrilor false, de a se lăsa intoxicați de ele, de a lua proiecția drept adevăr. De aceea, Eilish-ienii doresc să regăsească un sens esențial, simplu, uman, într-o lume unde variatele forme extreme sunt regula. Adică să contraatace excesiva violență, luxul exorbitant, informația în buclă, tehnologia invazivă. Și acest contraatac e formulat amical: „Dacă ești miliardar, de ce ești miliardar?!”. Și e pus pe muzică care lovește dur și tandru (hard and soft), în același timp.
Paradisurile pierdute ale generației Z nu au, aparent, nimic din barocul creștin al lui Milton, dar cheamă aceeași stare de nevoie de recuperare spirituală pe care poetul o declama în secolul al XVII-lea. Desigur că orice concluzie pripită e prea generalizatoare și, de aceea, riscantă. Dar eu nu interpretez gestul lui Eilish drept anticapitalist, ci pur și simplu drept unul umanist. Ea nu se opune averilor, se opune excesului de avere absurd, adică dezumanizant.
Celor scrise mai sus se adaugă un comentariu despre o expresie ca „6-7” (six-seven), termen de argou viral, în mare parte fără un sens fix și clar, folosit mai ales de adolescenți și de generația tânără ca o expresie ludică și de apartenență la anumite grupuri sociale. „6-7” nu reprezintă un număr simplu, ci mai degrabă ceva „so-so”, o expresie a incertitudinii sau a unei stări ambigue.
Expresia a devenit un fel de „meme sonor”, răspândit pe TikTok și pe alte rețele. Este folosită de tineri ca un cod intern, care exclude adulții sau pe cei care nu sunt „în cercul lor”, fiind un semnal cultural al rebeliunii față de sensurile tradiționale ale limbajului.
Nu e nimic nou în asta, poate. Toate generațiile au avut un fel de „six-seven” al lor. Ceea ce însă încarcă această expresie absurdă cu o notă aparte azi este că ea apare în sânul unei generații care vrea să redea scop noțiunii de bine comun.
Dacă vei citi „Prădătorii” sau „Inginerii haosului”, ambele extraordinare eseuri ale lui Giuliano Da Empoli, îți dai seama că e foarte mare nevoie de această relaxare lucidă și activ umanistă a generației Z, pentru a face față avalanșei dezinformării generate de atotputerea tehnologică și pentru a contracara efectele deja devastatoare ale unei societăți pentru care „democrație” riscă să devină un cuvânt arhaic.
„Oamenii răi au înțeles, fără îndoială, ceva ce oamenii buni ignoră”, scrie Da Empoli.
„Încerc să trăiesc în alb și negru, dar sunt atât de blue”, răspund sibilinic versurile din cântecul „Blue” al lui Eilish.
Viața există în zonele gri, iar generația Z știe deja asta și, de aceea, poate că mai avem o șansă. Una reală, una dată de tineri care văd că în spatele vorbelor pot sta minciuni devastatoare și că proiecțiile virtuale nu sunt realitate. Născuți deja vaccinați față de publicitatea care îi înconjoară, anticorpii generației Z la propagandă sunt mai eficienți și mai activi, neîncrederea lor e mai mare, dar aspirația lor către de-robotizarea vieții umane este și ea proporțională. Universul analog reîncepe să devină seducător. Continuitatea relațiilor, sentimentelor, acțiunilor redevine un mod de viață. Unul pe care fragmentarea impusă de algoritmi ni l-a furat nouă, celorlalți.
Îmi scrie o bună prietenă și importantă intelectuală din Belgrad: „Studenții sunt grozavi. Generația noastră a eșuat să facă o lume mai bună, dar studenții sunt grozavi”.
Ca să citez, în concluzie, din fantasticul film al lui Katryn Bigelow, „A house of dynamite”: „Nu există un plan B”.
Din fericire, există însă „six-seven”.
