Pe aceeași temă
La fel de prost e The Cat in the Hat/Pisica (2003), regia Bo Welch, in plus moralizator la un nivel penibil. Efectele speciale nu au nimic deosebit, iar fantezia lipseste in ciuda faptului ca filmul tocmai pe asta conta.
Spy Kids 3-D: Game Over/Spy Kids 3-D: Sfarsitul jocului (2003), regia Robert Rodriguez, are interesant cel mult faptul ca e tridimensional si ca in sala ti se dau ochelari speciali cu care sa intri in joc. In rest - nimic. Poate doar meritul de a incheia o serie care se termina la fel de prost pe cat a inceput. Scooby-Doo 2: Monsters Unleashed/Scooby-Doo 2: Monstrii dezlantuiti (2004), regia Raja Gosnell, e la fel de prost ca si partea I, aceleasi poante rasuflate, personaje si situatii lipsite de umor. Se vrea si pentru copii, si pentru adulti.
Si Peter Pan (2003), regia P.J. Hogan, e departe de a excela in fantezie, in ciuda catorva scene deloc rele. Originalitatea nu e punctul forte al filmului (de altfel, nici nu are un punct forte), dar ceea ce-l salveaza pe jumatate e explozia de culori. Prea putin insa pentru ca un film sa impresioneze, mai ales in boom-ul de filme (si) pentru copii.
E, dimpotriva, plin de fantezie Harry Potter si Prizonierul din Azkaban/Harry Potter and the Prisoner of Azkaban (2004), regia Alfonso Cuarón. Cu siguranta ca o mare parte din aceasta exista gratie cartii, dar transpunerea in imagini a aventurilor din roman da nastere unui film debordant vizual si impresionant ca efecte speciale. Unul din putinele minusuri e lipsa surprizei - faptul ca e deja a treia parte a unei serii inseamna o mare doza de previzibil, dar acesta e inconvenientul oricarui film in mai multe parti/reluari. Harry Potter 3 e, oricum, un film potrivit pentru toate varstele si la care deconectarea e garantata. Spider Man 2/Omul paianjen 2 (2004), regia Sam Raimi, continua in cheia primei parti, incheie unele probleme lasate deschise acolo si ne spune ca doar iubirea da omului forta sa faca ceea ce stie fiecare mai bine. Atunci cand iubirea piere, totul se duce de rapa. O dara de romantism strabate filmul, construit ca la carte, cu toate ingredientele (si bune, si rele) retetei usurele, de succes. Inclusiv efectele speciale. Dintre comediile ultimului timp, The School of Rock/Scoala de rock (2003), regia Richard Linklater, e cea mai OK. Cu doza de usor romantism-visare pe care Jack Black o imprima filmelor in care joaca, Scoala de rock e o pledoarie pentru scoaterea scolii de sub regulile rigide care o guverneaza, pentru acceptarea diversitatii si deschiderea mintii. Filmul manevreaza notiuni deloc noi intr-un mod, din pacate, deloc nou, iar asta ii dauneaza.
Dar poate cea mai reusita e Along Came Polly/ Surpriza: vine Polly! (2004), regia John Hamburg. Sunt delicioase fricile de orice ale lui Ben Stiller, care traieste dupa principii stiintifice, legate de teoriile riscului si ale probabilitatilor. Da exact peste fiinta (feminina) ce traieste dupa principii opuse, riscand totul. De aici scanteile care nu-nceteaza sa iasa din relatia lor pe toata durata filmului. Cireasa de pe film ia forma unei nevastuici oarbe, care din cand in cand mai intra cu capul in vreo mobila, in casa, ori in vreun stalp, pe strada.
50 First Dates/Mereu la prima intalnire (2004), regia Peter Segal, e tot un film de dragoste/romantic, cu Adam Sandler si Drew Barrymore. Gaselnita scenariului (ea si-a pierdut memoria intr-un accident de masina, iar el trebuie sa o recucereasca in fiecare zi, caci ea nu tine minte ce se intampla cu o zi inainte) nu functioneaza decat pe jumatate si n-are prea mare efect - filmul e destul de plat si, de la un punct incolo, de-a dreptul plicticos.
Nici Something’s Gotta Give/Ceva, ceva tot o iesi (2003), regia Nancy Meyers, nu are prea mult haz, in ciuda unor nume cu greutate din distributie: Jack Nicholson si Diane Keaton. O comedie romantica de/despre varsta a treia si flirturile inca posibile, in ciuda varstei. Minusurile vin mai ales din scenariu, care n-a reusit sa gaseasca (sau n-a avut curajul sa o faca) ceva mai incitant.
In domeniul thriller-ului psihologic, Taking Lives/ Identitati furate (2004), regia D.J. Caruso, ii aduce in prim-plan pe Angelina Jolie si Ethan Hawke, iar astfel succesul e asigurat, cel putin partial. Filmul nu e rau - sufera, evident, de lipsa de originalitate si de o reteta exclusiv comerciala, dar povestea reuseste sa te tina in general. Cel mai mare merit e probabil finalul, cu adevarat neasteptat, dupa mai multe piste posibile pe care filmul ti le arunca.
Si nu e rau nici Secret Window/Fereastra secreta (2004), regia Peter Koepp (scenaristul lui Panic Room), dar si aici lipsa de originalitate isi spune cuvantul, si mai ales reluarea unei teme supralicitate in ultima vreme - jonglarea cu identitatile. Aici capul de afis il tin Johnny Depp si John Turturo (primul se descurca foarte bine, iar al doilea se descurca oricum foarte bine in orice situatie) - cele doua fete ale aceleiasi personalitati. Finalul e, din pacate, previzibil, dar atmosfera destul de acaparatoare. Pe aceeasi idee e construit si The Butterfly Effect/ Zbor de fluture (2004), regia Eric Bress si J. Mackye Gruber, dar cu accentul pus pe jocul cu realitatile si pe capacitatea de a schimba destinul atunci cand personajul-cheie se poate intoarce in timp, la momentul decisiv. Mult mai prost decat Fereastra secreta. Dezamagirea vine din partea unuia din numele cunoscute ale dramaturgiei contemporane - David Mamet, care si regizeaza film. Dupa Heist/Jaf armat, film distribuit pe ecranele romanesti anul trecut, se distribuie acum Spartan/Spartanul (2004), cu Val Kilmer in rolul unui detectiv care, anchetand rapirea fetei presedintelui, da peste ite mult mai incurcate decat si-ar fi putut imagina. Filmul nu e rau, are destule ingrediente de succes, dar e greu sa nu-l pierzi intr-un lung sir de filme asemanatoare.
