Hughie. Un portret intaglio

Suntem la New York, în vara anului 1928. Suntem la Unteatru, vara lui 2018. Hughie de Eugene O’Neill, spectacol montat la Unteatru în regia lui Alexa Visarion, aruncă o punte peste timp, arătând că oamenii rămân la fel şi dramele lor se repetă ca un refren demodat, cu o stranie familiaritate, cu o emoţionantă recurenţă a detaliilor care ne ajută să (ne) recunoaştem şi să empatizăm cu ceea ce dramaturgul american numea, ca o completare la identitatea celui mai enigmatic personaj al său, „povestea unei amintiri“. Suntem obişnuiţi cu teatrul care înseamnă acţiune, conflict, dialog. În Hughie descoperim teatrul ca poveste, ca anamneză labirintică pe ale cărei creneluri se aşază ceţurile pătrunzătoare şi melancolice ale unei vieţi; o viaţă care „trăieşte“ prin faptul că e povestită de un martor: Erie Smith. Acest martor, mai mult sau mai puţin de circumstanţă, jucător rămas fără noroc după moartea lui Hughie, devine „vocea“ care ni-l recompune pe cel dispărut, firul roşu care leagă episoade din viaţa ternă a fostului recepţioner de noapte căruia, deja, altcineva – cu un nume sfidător de asemănător, Charlie Hughes - a venit să-i ia locul. Suntem trecători şi lesne de înlocuit, iar nefericirea şi singurătatea sunt partituri constante în concertul vieţii, cu mici variaţiuni, pare să spună O’Neill. Cu atât mai interesant mi s-a părut felul în care regizorul Alexa Visarion şi actorii Richard Bovnoczki şi Andrei Seuşan au ales să interpreteze partitura evanescentului Hughie. Este dificil să construieşti o prezenţă din datele unei absenţe; pare imposibil să faci să se audă muzica unei vieţi pe care moartea a făcut-o să tacă; este delicat să reconstitui un timp personal care s-a dispersat deja în cronologia anonimă a marelui oraş, în ritmul trepidant care devorează, supune şi uniformizează, transformând totul în uitare. Ţinând cont de toate aceste elemente de dificultate, la mai bine de un an de la premieră, spectacolul s-a cristalizat într-un superb monolog despre condiţia umană care „sculptează în timp“, scoţând la iveală chipul lui Hughie; chipul „omului recent“, portretul robot al omului contemporan, acel „om fără însuşiri“, insul captiv în propria singurătate, naufragiat în neîmplinire, devorat de timp, consumat de renunţări.

Alexa Visarion a construit un spectacol care-ţi pune la încercare imaginaţia şi extensiile sufleteşti. Lectura regizorală este extrem de vizuală, graţie puterii evocatoare a cuvintelor-simbol care, odată ce sunt puse în mişcare prin jocul scenic, generează imagini care se succed cu ritm şi culoare, articulându-se coerent în tablouri de viaţă, uneori ample, alteori simple schiţe, amintiri surprinse fugitiv, ca într-un instantaneu fotografic. Interpretarea actorilor devine cu atât mai solicitantă, cu cât miza este aceea de a da viaţă unui personaj situat undeva dincolo de scenă, un terţ misterios care pare să se sustragă chiar şi timpului piesei. Erie Smith, martorul cu nume anonim, se confruntă cu o fantomă într-o luptă inegală. Cum faci vizibil un spirit? Pare un salt în gol, neavând altă plasă de siguranţă decât ţesătura poroasă a memoriei. Erie Smith îşi aminteşte de el însuşi evocându-l pe Hughie, în timp ce Hughie se articulează ca o sumă de evadări din prezentul care ajunge să-l sufoce pe iritabilul Erie, obnubilat de alcool. Şi de poezie. O’Neill face din beţie o stare de spirit, o anticameră propice revelaţiilor, o cale de a suporta imensa povară a Timpului. Jocurile de noroc, cursele de cai, petrecerile cu femei uşoare, pariurile fantastice, toate asezonate cu whisky. Dar şi singurătatea, ratarea, familia ca o capcană, iluziile menite să anestezieze durerea dezamăgirilor. Apoi, setea de a evada măcar o clipă din sordidul vieţii, nevoia de a crede în ceva sau în cineva – de a fi crezut. Toate aceste situaţii de viaţă sunt monturi pentru pietrele preţioase ale emoţiilor. Hughie este rezultanta unor mise en abîme, fiindcă Erie sculptează în prezentul emoţiilor personale dând formă emoţiilor lui Hughie, aşa cum şi le aminteşte, aşa cum le-a împărtăşit în tovărăşia celui care, dacă nu i-a fost prieten – într-o lume care nu-şi permite luxul de a fi sentimentală -, i-a fost, la rândul lui, un martor preţios. Cât timp Hughie era în viaţă, îi furniza lui Erie suportul fără de care nu putea trăi: credinţa, inocenţa, o formă - chiar dacă pervertită – de puritate, o urmă de speranţă. Odată cu moartea lui Hughie se stinge ultima stea de pe firmamentul jucătorului părăsit de noroc. Pentru un scurt intermezzo, Erie şi noul paznic de noapte încearcă să recompună un episod din „viaţa cu Hughie“, aruncându-se într-un pasionat joc de zaruri. Deşi amândoi câştigă, jocul nu duce nicăieri fiindcă e lipsit de miză. Charlie Hugues pare să ia pentru o clipă locul partenerului defunct, dar nu reuşeşte decât să lase o urmă sonoră sumbră, mersul şchiopătat ca ecou al unui suflet infirm.

Richard Bovnoczki şi Andrei Seuşan în spectacolul „Hughie“, de Eugene O’Neill, la Unteatru

Andrei Seuşan îmbracă în ecouri de tăcere exaltările şi exuberanţele lui Erie. E doar un slujbaş mărunt obligat să îndure tiradele clientului, dar care are, în acelaşi timp, o nevoie subterană de a se hrăni cu fanteziile acestuia, să-şi dea pentru o clipă impresia că ar putea împrumuta ceva din aventurile vieţii celuilalt. Nu-l poate înlocui pe Hughie, aşa cum nici Erie nu se poate ridica la înălţimea unui alt jucător faimos pe care Charlie îl evocă. Efect paradoxal, într-o lume în care pare că totul e de vânzare şi chiar şi momentele de intimitate devin produse de serie. Totul e o subtilă împletire de treceri, de la real la imaginar, de la densităţile prezentului la transparenţele trecutului, un spaţiu elegiac în care memoria face să leviteze elementele scenografice propuse de Cristian Niculescu. Masive şi vetuste, mobilierul şi recuzita, costumele create de Viorica Petrovici evocă o lume naufragiată. Ultima descindere a lui Erie în hotelul sordid unde Hughie fusese recepţioner are forţa unei coborâri în infern – iadul cotidian al marilor aglomeraţii urbane în care insul se topeşte în masa amorfă.

„M-a părăsit norocul de când l-au dus la spital pe Hughie.“ „Mi-e dor de Hughie.“ Intensitatea emoţiilor prilejuite de evocare sunt prinse cu măiestrie în suportul mişcărilor scenice dinamice, care mobilizează energie şi graţie, paşi de step, jonglerii cu scaune şi escaladări de pereţi, ca şi cum ar fi tot atâtea obstacole interioare, bariere luate cu asaltul unei conştiinţe lucide şi tragice. Hughie era timid cu femeile şi asediat de viaţă; pierdea întotdeauna la jocurile de noroc şi era în toate mediocru, încoronat cu stigmatul ratării. Avea însă ceva care-l ridica deasupra: fascinaţia pentru cursele de cai. Secvenţa în care Erie evocă pasiunea pentru cai a lui Hughie este cea mai puternică din spectacol, captând în ea esenţa inalterabilă a ceea ce-l făcea pe enigmaticul Hughie să fie unic, ireductibil la mulţimea celor care veneau să aplaude frenetic cursele, doar pentru amuzament. Richard Bovnoczki mimează această scenă complexă cu graţia şi forţa unui balerin, evocându-mi secvenţa dansului sacrificial din coregrafia originală a lui Akram Khan la Giselle sau metafora lui Horace McCoy, a „oamenilor-cai“ dansând până la epuizare în ringul „visului american“ niciodată atins. Caii, aceste făpturi perfecte care „aleargă şi înving“, devin inteligibile ca metafore ale iluziei, ale învingătorului care plăteşte adeseori prea scump, cu propria umanitate. Protagoniştii sunt conştienţi că se îndrepată spre un final previzibil şi banal. Totul nu e decât o problemă de timp. Mai mult decât timpul, însă, lipsa de sens este cea care condamnă la moarte. Erie îşi goleşte valiza cu amintiri pe podea, căutând prin resturile neînsemnate ceva care să i-l aducă înapoi pe Hughie. Nimic nu are înţeles. Până şi cele mai intime amintiri eşuează în derizoriu, neputând susţine ideea unui viitor acceptabil. Poate şi o consecinţă a faptului că, pentru O’Neill (şi personajele lui), prezentul şi viitorul nu există, timpul luând cu predilecţie forma trecutului, care „se întâmplă mereu, iar şi iar“. Erie găseşte, în cele din urmă, jurnalul lui Hughie şi adoptă deznodământul tragic consemnat de prietenul defunct pe ultima pagină: se sinucide.

Prin captarea detaliilor semnificative, adâncite minuţios, graţie jocului scenic, în esenţa preţioasă a textului lui O’Neill, Richard Bovnoczki transformă chipul aluzivului Hughie într-o imagine-sigiliu; imagine care-şi pune amprenta asupra spectatorilor, dar şi asupra acestui text clasic din dramaturgia americană, făcându-l să fie personal şi actual. Spectacolul de la Unteatru, construit ca un maraton al amintirilor, cu o intensitate dramatică care mi-a amintit de maratonul dansului din filmul regizat de Sydney Pollack Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, ridică întrebări interesante, creează spaţii de reflecţie, făcându-ne să ne gândim, chiar şi numai pentru un „straniu interludiu“, la viaţa de dincolo, la tărâmul nevăzutelor. Trupul lui Erie rămâne suspendat la graniţa dintre lumi, înfăşurat în giulgiul de celofan ca într-o placentă translucidă. Un cocon din care făptura aşteaptă să se nască din nou, într-o lume cu sens. Amintirile (mai) înseamnă ceva? Poate doar amprenta sonoră a valurilor, oceanul (de fantasme) trezit din somnul lichid, embrionar, de un obiect-fetiş: muzicuţa lui Hughie. Un Hughie evocator şi prezent, pe care Richard Bovnoczki l-a exersat cu tenacitate şi fineţe, ca într-un portret intaglio.