If Cluj were all there was

Mulţi vorbesc despre lumea artistică de la Cluj ca despre o lume masculinistă. Nu macho, că, dacă ar fi macho, ar fi plină de femei. Or, femeile în fenomenul Cluj sunt o excepţie notabilă, o raritate de preţuit. Clujul, acest bărbat timid şi ambiţios al artei contemporane româneşti. Mitologizant şi autocolonizator până-n plăsele.

Expoziţii ca Scènes roumaines de la Es­pace Luis Vuitton, Paris, te împing să constaţi încă o dată că facem ce facem şi ne întoarcem iar şi iar la pictură. Clujul e şi revista IDEA, e şi tranzit, e şi con­ceptualism, e şi activism (foarte im­por­tante şi influente toate), dar tot pictura, bat-o vina, se instalează în miezul no­to­rietăţii lui de la Est la Vest, prin ea pom­pează inima şi prin ea curge sângele din­tr-o parte în alta. Pe axa Est-Vest, pictura pare că ţine Clujul. De unde paradoxurile care caracterizează fenomenul.

 „Procesul“ artei contemporane la adresa picturii şi a picturalităţii durează de câ­teva decenii în Vest, de prin anii ’60 în­coace au fost fel şi fel de înfăţişări (Rich­ter, Kiefer). Au fost verdicte dure (pictura ca practică regresivă care sabotează ma­rele progres al artei, falanga ei con­cep­tualistă. Tot murind şi renăscând, pictura e aia care întoarce arta înapoi, o chirceşte şi o retrogradează la vârsta ei primitivă pe care se spera că o depăşise odată cu Du­champ - a păpa cu mânuţele şi a picta cu pensulele: copilăria artei). Multe învinuiri (uriaşa speculă a pieţei de pictură de la neo­expresionismul anilor ’80 încoace). Neîncetate redeschideri de dosar (anii ’90 şi „efectul Luc Tuymans“, exact fe­no­menul cultural care punctează din anii 2000 încoace şi în România).

Pictura a trecut şi trece prin toa­te astea cum trece prin orice alt­ceva, îşi supravieţuieşte. E mai trasă la faţă, se vede că a trecut prin viaţă, dar n-are nicio trea­bă. Ce n-a ucis-o a întărit-o. Important e că a fost şi apărată, nu doar incriminată, căci altfel nu era încă aici. Vrând artă con­temporană, România a trebuit să se decidă şi ea: ce facem cu pictura? În ciuda apa­renţelor, în România atât rechizitoriul cul­tural împotriva picturii, cât şi justificarea picturii în faţa „acuzaţiilor“ au avut şi au loc în continuare (destinul Prologului în anii ’90, poate şi acum, are şi o asemenea miză, pictura ca atare şi locul ei în cultura noastră vizuală). Dar acesta nu e nici azi un proces explicit, in the open. Să-l facem explicit atunci, să punem piesele pe masă. Ca să putem apăra, trebuie să cunoaştem „învinuirile“, nu?

Pictura înseamnă vechile valori, înseamnă Modernismul şi Omul. Prin pictură per­sis­tă azi modernismul cu tropii şi miturile lui bine cunoscue: Atelierul şi the artist at work, garanţii faptului că artistul e fiinţa autentică prin excelenţă, Atelierul ca re­turn to practice în plină post-studio era, pânza, şevaletul, tuşa, textura, meşteşugul pictural ca iniţiere profesională, metafizica „prezenţei“ picturii. Nu întâmplător, vi­zi­ta la atelier, piesă esenţială în cultul mo­dernist al artistului, e poate cea mai cu­rentă formă de sudare Est-Vest la Cluj. (În ultimii ani, mulţi art professional străini au tranzitat România în căutarea Marelui Artist estic, la Cluj, la Bucureşti, la Ti­mi­şoara, şi mulţi dintre noi mediază încă ase­menea vizite. Memorabile – unii, şi dintre ei, şi dintre noi, pleacă năuci, trans­fi­gu­raţi, după o astfel de experienţă. E un fe­nomen: Clujul se face cunoscut nu doar străinilor, ci şi românilor, prin pa­radig­ma­tica vizită la atelier, la Fabrică. Decisivă.)

Reproşul tacit la adresa picturii româneşti de la Cluj (tacit ca ceva care pluteşte vag în aer) patinează la noi pe axa Est-Vest în am­bele sensuri, contradictoriu: cârcotelile ar fi ba că-i prea românească, prea de-a noastră, ba că nu-i destul de românească, că ne-ar fi străină. Nicicum nu e bine. În­tr-o cultură vizuală ca cea românească do­minată ferm înainte de 1989 de pictură (în ciuda momentelor experimentale, con­cep­tuale sau „alternative“, din anii ’60-’70, chiar ’80, care nu au clintit deloc această he­gemonie), cum să poată fi vorba de vreo întoarcere şi renaştere a picturii (deci de vreo discuţie critică asupra ei), când ea nu a murit cu adevărat niciodată? Acestei lumi profesionale care se vrea după 1989 în curs de maturizare conceptuală şi me­dială, de emancipare, dezoficializare şi in­ter­naţio­nalizare, pictura, modernistă, ata­vi­că, mi­tologizantă, îi este un im­pe­di­ment, trage îna­poi când ce se doreşte e mersul îna­inte.

Cu atât mai mari sunt scepticismul şi dis­tanţarea de picturalitate azi, după 2000, când se iese din ce în ce mai masiv în lu­me, iar vechea noastră fixaţie pe lucrarea de artă, pe artefact şi tablou ne menţine, în ochii unora, marginali şi provinciali, cum fuseserăm mereu. Cu tot succesul in­ter­na­ţional, ne face şi mai români decât sun­tem. N-am avut destulă pictură până acum? Nu am fost noi mereu „o ţară de pictori“? Iar pictură? Apropo, pictura flir­tează în ne­şti­re cu naţionalul, localul, re­gionalul – încă o bubă la rechizitoriu. La „procesul“ pic­tu­rii nu s-a omis că neo­ex­presionismul fu­sese nu întâmplător ger­man, sau ame­ri­can, iar noua figuraţie fu­sese franceză, cu un mare aplomb politic antiamerican pe alocuri. Deloc nease­mă­nător, pictura clu­jeană e clişeizată din greu, legată cu că­tuşe (şi de către ei, şi de către noi, să o re­cunoaştem) de Est şi de postcomunism, ba chiar de realismul so­cialist, care i-ar fi moş îndepărtat, o pre­supusă marcă vi­zuală a Estului în ochii Ves­tului.

Simplificând, un art professional vestic care goneşte azi prin Ro­mânia, cum fac atâţia auto­in­ti­tulaţi „experţi în arta est-eu­ro­peană“, vede la Cluj Fabrica de Pensule şi tranzit. Şi vede la Bucureşti Salonul de Proiecte şi Platforma (MNAC Anexa), MNAC, tranzit şi spaţiile par­ti­culare (nu exclud şi nu ignor Timişoara sau Iaşi, disting doar principalele linii de forţă ale momentului). Simplificând şi mai mult pentru uzul vesticului colonizator, ai zice că în România „estică“ de azi, dată fi­ind distribuţia pe teren, pictura şi bărbaţii sunt la Cluj, conceptualismul şi femeile la Bucureşti. Mâna şi capul?, ar întreba rău­tăcios expertul nostru.

Să nu ne pierdem calmul... Când Massi­mi­liano Gioni spunea că boom-ul picturii la început de secol XXI deschide un „head­less century“ în faţa noastră, făcea aluzie la o veche dihotomie, între pictură şi con­ceptualism, la fel de exagerată ca cea din­tre „masculin“ şi „feminin“ pe care o tot în­vârt eu aici, sau dintre Est şi Vest, pe înţelesul experţilor străini. Şi totuşi, pe undeva adevărată. Estu’ nu-i ca Vestu’, nici azi. Dar nu neapărat în sensul pe care îl vor ei. Aşa exagerată cum pare, po­la­ri­tatea conceptualism/picturalitate există şi joacă tare în România şi nu mă refer în­gust la artă conceptuală vs. pictură. In­te­resant nu e atât că Bucureştiul e mai de­grabă activist şi conceptual, iar Clujul pic­tural (cu toate excepţiile notabile dintr-o parte şi alta). Ci că în mediul artistic ro­mânesc de azi teoria, conceptualizarea, is­to­ricizarea, criticalitatea, cercetarea sunt, mai degrabă, ca să zic cât mai simplu: cu femei (a discursiviza, a comenta, a cu­ra­to­ria), iar piaţa, succesul, celebritatea, ima­ginea şi cariera sunt mai degrabă... cu băr­baţi (a puncta, a fi în centrul atenţiei). Ei, şi? Care e noutatea? Vechea repartiţie de gen a culturii, ar pufni feminiştii. Da, aşa e, dacă mai îndeaproape lucrurile n-ar fi totdeauna ceva mai complicate.

Pe de altă parte, recunoaşterea cu jumătate de gură şi disocierea sceptică faţă de pictura de la Cluj survin în România şi pentru că pictura e resimţită deloc ca ceva prea local, ci, dimpotrivă, prea posh, internaţional-snob, nefamiliar şi ne­ro­mâ­nesc ca un corp străin, ricoşat dinspre boom-ul internaţional al picturii. Pe glob şi alţi marginali ca noi aruncă de ceva ani buni acest bumerang pe care scrie „Cool Hand Luc“ (Tuymans), ca să se întoarcă înapoi la ei aureolat de recunoaşterea dată de „lumea reală a artei“. „Efectul Luc Tuy­mans“ sau „Rezoluţia Gerhard Richter“, cum o numeşte criticul Jerry Saltz, este des­crierea propagării în masă a unei unde cu impact teribil asupra maselor de pic­tori tineri: pictura cu subiect istoric, cu backstory, memorie şi traumă (to picture the unpicturable), cu film şi fotografie (ima­­ginea altei imagini, imagerie publică, populară), cu deskilled aesthetics abu­roasă şi spectrală. Acest uncanny este în România propriul său efect, o pictură care pare ea însăşi uncanny, nelalocul ei: ce treabă avem noi, direct istoric, cu ofiţerii nazişti sau cu Papa?, întreabă acuzarea. Frecvent, picturile de felul acesta tind să semene mai mult între ele decât ele cu Tuymans sau Borremans, sau Sasnal. De­vin incestuoase. Endogamia îngrijorează. Lasă pictorii tineri, este frapant să vezi artişti români maturi, formaţi deja, pictori excelenţi, care virează brusc spre „ghe­nism“ (vorba cuiva: până şi Ghenie a în­ceput să semene cu Ghenie). Dar există o problemă şi mai mare. Pictura „nouă“ de la Cluj e de multe ori foarte bună. Nu se poate face nimic. Abia asta e o adevărată „problemă“ pentru mine. //