Il paziente inglese (colectia Capello, galeria Pieris)

Ce pluteste si ce se scufunda, cine coboara si cine urca? Un imperiu obosit sau un judet silitor? Conformismul social al unei natiuni vechi sau ambitia sfruntata a unor provinciali? In 1966, Anglia cucerea prima (si, in continuare, ultima ei) Cupa Mondiala. De atunci incoace, vreme de 40 de ani, raspunsul cautat de aceste intrebari a presat intr-o singura directie: spre confirmarea egoismului cultural. Ansamblurile mari, parazitate de retineri si indoieli, mai ales de ezitari in fata innoirii, pierd. In schimb, o mana de oameni incapatanati si exultand de cinism suplu razbesc pana in varful unui ciclu istoric. Fotbalul englez a aflat ceva despre aciditatea acestui proces si a fost nevoit sa accepte corectia. Succesul nu e asigurat, ba chiar e foarte probabil ca logodna grabita a Nationalei engleze cu un arivist italian de geniu sa se incheie in divort si confuzie. Insa experimentul disperat la care a fost silita Federatia engleza, dupa esecul marelui bastinas McClarren e, dincolo de rezultatele sale finale, proba prezenta a unei crize persistente. Anglia incearca sa revina si, daca va reusi, ar putea afla ca succesul i-a fost fatal. Sambata, la pranz, Fabio Capello a fost prezentat si investit oficial in functia de antrenor al Nationalei engleze. Ziarele au reactionat cu vechea lor aplecare spre vulgaritate intelectuala si au vorbit de plasarea lui Capello in a treia functie in stat, dupa regina si prim-ministru. E o gluma. Capello a preluat ceva mult mai important: viitorul imaginii de sine a englezilor. Oglinda in care englezii sunt obligati sa priveasca astazi a inceput sa-si adune apele, acum 61 de ani, intr-un colt foarte putin solar si foarte silitor al Italiei. Intr-o felie obscura a regiunii Friuli-Venezia Giulia. In Gorizia. Si, mai precis, intr-o comuna posaca, pe numele ei Pieris. Dar nu pe strada mare, ci pe o oarecare Via Volta, mai la margine. Si nu intre casele mai acatarii, ci undeva, intr-un apartament de doua camere, intr-un bloc cu tencuiala sparta. Acolo s-a nascut Fabio Capello si in el si-au gasit locul toate ambitiile si puterile locului. Mai intai, insa, cum a ajuns Federatia engleza la Capello? Raspunsul e foarte inselator si complicat.

Istoria fotbalului incepe la 0-0

(si se incheie la 1-0)

Adevarul e ca nu Federatia a ajuns la Capello, ci Fabio Capello a facut Federatia sa ajunga la el. Indata dupa concedierea namolosului, natangului si foarte nationalului McClarren, Capello a ridicat mana, declarandu-se disponibil. Parea o mica insistenta prematura si fara sanse. De fapt, Capello stia bine ce face: isi acorda inca una dintre provocarile pe care s-a obisnuit sa le invinga. Federatia putea, inca, refuza. Lista de candidati parea, chiar, sa-l plaseze pe Capello pe ultima pozitie. Rand pe rand, ceilalti trei s-au retras sau au fost ignorati prosteste de Federatie. Mai intai, marele favorit Jose Mourinho, abia surghiunit de Chelsea. Mourinho a inceput prin a cocheta. Federatia a intrat in vibratie prenuptiala, dar Mourinho nu facea decat sa se razbune pe englezii care n-au stiut sa-l pastreze, folosind Federatia. Odata moara de zvonuri si aluziile semioficiale puse in miscare, Mourinho s-a retras abrupt. Scopul fusese atins la ambele capete. Caci englezii au primit o usa trantita in nas, pe toata lungimea Canalului Manecii, iar AC Milan, adevarata destinatie dorita de Mourinho, a inceput sa dea semne de interes. Al doilea candidat era, pur si simplu, prea sus. Adevarat, Marcello Lippi a anuntat ca vrea sa revina in fotbal, dar n-a inteles prin asta, nicio clipa, ca vrea sa patroneze o revolutie culturala sau sa fie crucificat de tabloidele engleze in cautare de scandal. Lippi a spus un "nu" abia schitat din coltul buzelor. Al treilea candidat a fost cel mai rau inteles si aici Federatia engleza a pierdut, cu siguranta, sansa unei lovituri norocoase. Jurgen Klinsmann n-a fost sau n-a fost suficient abordat. Klinsmann era, fara indoiala, solutia perfecta. Cultural, Klinsmann e suta la suta compatibil cu linia engleza, cam tot asa cum un piroman e ruda inflacarata a unui incendiu. Klinsmann a luat Germania din subsolul unei crize depresive profunde si a urcat-o pana in semifinalele Cupei Mondiale, unde a dat, din pacate, de zambetul letal al lui Lippi. Insa ce a facut Klinsmann a fost, pur si simplu, un miracol pana si pentru imparatii sectiilor de terapie intensiva. In mod fundamental, Klinsmann e un entuziast in asalt care crede in fotbalul entuziast de asalt. Nimic nu il aduce mai aproape de datele prime, si uitate, ale fotbalului englez decat aceasta apelare germanica spre forta si atac. Englezii au inventat fotbalul ca alternativa la agresiunea pura. Abia apoi, alte natiuni si alte culturi au descoperit ca acelasi joc poate fi castigat prin abilitate. Intr-un fotbal care traieste sau moare pe angajament, Klinsmann ar fi fost ca acasa. Cu varianta Klinsmann, readucerea nationalei engleze intre fiintele vii n-ar fi presupus o criza culturala de mari proportii, ci, pur si simplu, recuplarea la fondul local. Eroarea Federatiei l-a lasat in scena doar pe Capello, care astepta cu mana de mult ridicata. Bilantul ar putea fi insuportabil. Caci, in curand, Capello ar putea obliga Nationala engleza la un examen sfasietor. Englezii nu cunosc fotbalul tactic, iar Capello e fotbalul tactic, si anume, fotbalul jucat cu o inteligenta stricta in defensiva si cu o exactitate perversa pe contraatac. 1-0 e 1-0 si cu asta istoria fotbalului ia sfarsit, in varianta Capello. Anglia va fi, adica, silita sa devina ce n-a fost niciodata: o natiune fotbalistica incifrata si incarcata de discernamant. Succcesul e foarte posibil, asa cum stim de la Madrid, unde Capello a obligat Realul sa se organizeze si sa castige tot, orice si oricum. Asta se va intampla si in Anglia, dar, acolo unde spaniolii au raspuns concediindu-l, din motive de calofilie, pe minimalistul Capello, englezii ar putea reactiona surpandu-se. Ciocnirea culturala ar fi, in cazul englezilor, un scurtcircuit prea dur. Ca orice maniac al succesului, Capello va bifa inca o reusita si isi va decora egoul cu inca o medalie. Englezii vor reusi cel mult sa joace un fotbal pe care il pot imita, dar nu il pot intelege, nici cu capul, nici cu picioarele. Nu e de mirare, fotbalul de structura italiana perfectionat de Capello e rezultatul unei stari de spirit complet contrara creierelor englezesti.

Kandinsky, De Chirico si alti titulari

Capello vine din Bisiacaria. In traducere, Capello vine din unul din acele triburi europene aprige si implacabile, dosite prin zonele montane. Motii ar fi o comparatie nimerita. Bisiacaria e o concentrare alpina italiana lipita de granita cu Slovenia. Locul nu e prea manos, dar oamenii au invatat, de mult, sa se lipseasca de belsug. In primul rand, cultivand o ambitie vecina cu sadismul. Asa a crescut Fabio Capello. Guerrino, vrednicul sau tata si stapan, l-a vrut razbatator. L-a invatat sa inoate, aruncandu-l in mare. L-a obligat sa mearga pe jos, chiar daca asta insemna o alergare umilitoare pe langa masina familiei. La capatul acestei terapii de fortificare tatal a obtinut ceva mult mai compact si taios decat si-ar fi putut vreodata imagina. Fabio a invatat sa respinga si sa anihileze toate tentatiile clasice. S-a pus cu burta pe carte si cu urechea pe muzica clasica, si-a gasit o sotie careia ii e fidel de 40 de ani si a inceput sa joace fotbal, convins ca multa lume nu intelege, de fapt, jocul, tocmai pentru ca il complica frivol. De aici remarca: "Sunt satul de tampeniile pe care le indruga suporterii, media si, in genere, pasionatii".

La sfarsitul carierei de fotbalist, Capello era gata de profesorat. Avea sa ajunga Il Professore, in Italia, si Don Fabio, in Spania. Intre timp, ambitia cruda facuse jonctiunea cu banii fotbalului mare si Capello s-a transformat sistematic in antiteza eroului fotbalist. Capello a adunat o colectie de pictura care abunda in Kandinsky si De Chirico. E indragostit de Ella Fitzgerald. A trecut, politic, de la stanga la dreapta. E un catolic fervent. Il admira pe Papa Benedict. E abonat la Scala. Capello nu are nimic din insemnele parvenitismului incendiar al fotbalistilor si antrenorilor care isi pun milioanele la lucru pentru a largi piscine si a indopa garaje. E la lucru un snobism antifotbalistic, in profilul lui Capello? Aproape sigur, nu. Capello e un ambitios, dar si un multilateral italian tipic, adica reeditarea acelui tip hiperactiv, istet si productiv pe care Italia l-a reprodus in proportie de masa. Capello e, adica, propulsat de o ambitie provinciala salbatica si ornat de binecuvantata nevoie de spectacol si valori care ii fascineaza pe italieni. Insa englezii vor cunoaste in primul rand duritatea extrema a acestei stane de cinism, care a lasat in urma episoade de logica pragmatica aproape criminala.

Am semnat, am invins, am plecat

Mai intai, episodul China 1994. Turneu demonstrativ, cu AC Milan. La pauza, Milan-China 1-0. Fundamentalul si misticul 1-0. Capello il schimba pe Di Canio (un atacant) cu un fundas sumbru. Di Canio, uman si rezonabil: "Ai innebunit? E un amical!". Capello, inuman si exact: "Vrei sa pierdem? Cretinule!". Mult mai elaborat, episodul Roma 2004 spune tot despre flexibilitatea blindata a lui Capello. Dupa titlurile castigate cu Milan, Capello a decis ca trebuie sa isi hraneasca nevoia de obiective cu AS Roma. A semnat contractul, a venit si i-a transformat in campioni. Romantismul lui Capello a fost si cruciada anti-Juventus, marele si, probabil, mai valorosul rival. Razboiul psihic a fost necrutator. Zi de zi, Capello a insultat, a sicanat si a crestat, pana intr-acolo incat Juventus a pregatit un dosar de trimitere in judecata, sub acuzatia de calomnie. Apoi, intr-o seara de vara a anului 2004, Capello a urcat in masina si a condus toata noaptea, pana la Torino. Dimineata a semnat contractul. Capello era noul antrenor al lui Juventus. Si i-a facut campioni. In clipa in care Juve a fost complet sufocata de scandalul Moggi, Capello a cumparat doua bilete de avion, unul pentru el, celalalt pentru ambitia sa insatiabila. A coborat la Madrid, a semnat contractul cu Real si i-a facut campioni. Din clipa in care a fost concediat pentru atentat la amorul propriu spaniol, instinctul productiv al lui Capello cauta alt obiectiv. Asa a ajuns un tanar ambitios, la 61 de ani, cu mana pe sus. Federatia engleza a decis in deplina necunostinta de cauza, banuind ca a cumparat, scump, cu 6 milioane de euro pe an, izbavirea. Englezii n-au facut decat sa se asigure de un cutremur cultural care va testa fotbalul local. In contul acestei trepidatii, englezii au mai adaugat cateva tablouri in colectia Capello. Nesuferit, detestat, invidiat si cautat, ca orice provincial de succes exasperant, Fabio Capello plimba prin lume o colectie de arta de 15 milioane de euro. Sediul ei de drept e o galerie mizera, cu tencuiala cazuta, pe Via Volta, la marginea comunei Pieris. Intr-un judet silitor, care pluteste mai bine decat un imperiu obosit.