Pe aceeași temă
Manchester + 9
Dinamo si Manchester n-au aratat decat ca locuiesc la niveluri diferite. Manchester, la parter - intr-un bloc turn care se termina foarte sus. Dinamo, la subsol. Si Manchester, si Dinamo au descris in amanunt, pe Stadionul National, banalitatea fotbalului rau jucat. Manchester a adus o trupa deasa de stinghii stangace, fara alt talent in afara darului de a sta in picioare si de a plesni mingea. Fortune si O'Shea n-au reusit un stop. Fletcher si G. Neville au lovit fiecare minge desfigurand-o. Silvestre a reusit doar pasele scurte cu latul, iar Djemba-Djemba doar pasele scurte cu latul-latul. Numai Scholes a facut un meci decent si asta a fost suficient pentru victorie. Alan Smith a jucat varf izolat si s-a purtat cu apararea dinamovista ca un gardian cu drepturi depline: l-a scos din teren pe Ciubotariu, i-a intimidat fara efort pe ceilalti fundasi si a ramas in situatii de gol ori de cate ori a fortat. Giggs a aparut o data in joc si a marcat ca la antrenament. Asta a fost tot. Manchester a venit cu o echipa in care stau la un loc rezervele titularizate si titularii care vor deveni curand rezerve. Sir Alex Ferguson asteapta degeaba revenirea celor 9 indisponibili care au lipsit la Bucuresti. Manchester a ajuns o echipa de batut. O echipa care nu mai poate schita in teren decat schema minima a fotbalului de competitie, parterul de la care abia incepe sa urce fotbalul mare. De ce n-a putut Dinamo sa urce de la subsol la parter?
Dinamo: 10
Mai intai pentru ca Dinamo joaca un fotbal care nu poate decide asupra altora. Dinamo e fotbalul minor. Manchester reproduce inca, din pura obisnuinta, nivelul de la care incepe fotbalul major. Diferenta e enorma. Dinamo a reprezentat perfect, miercurea trecuta, masa la a carei lipsa de continut contribuie, azi, toate echipele de club romanesti. Aceasta observatie generala e rodul unei deceptii generale: Dinamo n-a reusit nimic. Ioan Andone si-a trimis echipa in teren cu cateva idei bune: sa joace la asteptare, sa plece pe contre si sa apese pe centrul defensiv improvizat, in care Manchester i-a plasat pe Keane si Silvestre. Ideile au fost bune pentru ca veneau de la un om cu experienta fotbalului de varf. Executia a fost imposibila: Dinamo 2004 e echipa unui campionat mic, intr-un fotbal mare doar in gazete si in inchipuirea galeriei. O exceptie: Fl. Petre, omul care a alergat fara oprire crezand ca poate lega compartimentele echipei. Le-a legat, dar compartimentele erau sarace. In fata, Danciulescu si Niculescu au fost uneori eleganti, dar au asistat la joc in loc sa se bata in maniera penala a lui Alan Smith. In aparare, Alistar si Iordache au lucrat mereu cu spatele la zid si nu au organizat nici o iesire pe contre. Dinamo a deschis scorul, dar golul a fost un autogol-coproductie. Dinamo a dat presiunea ofensiva. Manchester a asigurat ineptia defensiva. Singurul lucru pe care Dinamo l-a practicat vizibil a fost caderea. De prin minutul 40, Dinamo a cazut si iar a cazut. Manchester a jucat repriza a doua instalata, fara contestatii, in jumatatea dinamovista. Repetitia ciclica a crizelor dinamoviste spune tot. Iata suita: min. 52 - bara Smith; min. 62 - cap O'Shea, liber in 4 metri; min. 72 - Alistar autogol; min. 82 - Smith, liber in 6 metri, inscrie dar golul e anulat pentru o neregula in faza anterioara. La fiecare 10 minute, Dinamo a clacat. Cu exceptia primei jumatati de ora, Dinamo a dat, din toate pozitiile, cu capul de plafonul care desparte subsolul de parter. De ce a fost aceasta realitate categorica aproape invizibila pentru public? Sau, altfel spus: cum se explica divergenta socanta intre neputinta reala a echipei si infatisarea aceleiasi echipe in imaginatia publicului?
Frumos, puternic, fictiv
Dinamo sau cutare club joaca in premodern. Tribunele sunt insa la zi, iar presa descrie in detaliu, cu o stralucire electrica, o lume dinamica, in care misuna valorile. Realitatea si aspiratia sunt despartite de un divort total. Am ajuns aici dupa ce aspiratia s-a exersat o vreme in gol. Negasind nici un sprijin in realitate, ea a devenit propriul punct de referinta. Insuportabila pentru ca nu are din ce sa hraneasca nevoia de vis, realitatea a fost complet inlocuita cu o proiectie. Aceasta mutare e posibila doar in medii inchise. Inchis in casa, nimic nu ma opreste sa ma consider puternic si frumos. Cu varianta: Dinamo e o echipa de cult, nu un club ramas in urma. Dar daca vine cineva din afara, de pilda Manchester in carje, si face corectia necesara? Nu-i nimic! Imediat dupa meci, declansam alibiurile fictive care repara stricaciunile iluziei: Dinamo a jucat de la egal la egal cu cel mai bogat club al lumii etc., etc., etc. Acest reflex nu e inventat in fotbal sau in Romania. El e o lege de compensatie sociala care lucreaza peste tot unde realitatea e precara iar locuitorii ei au nevoie de un supliment sau de un inlocuitor oniric. Teoria e complicata, insa istoria acestei substituiri a fost mereu aceeasi: practicantii ei au ramas la subsol, dependenti de iluzia care ii plaseaza la parter sau mai sus.
