Pe aceeași temă
Necunoscând (bine) germana, am recitit-o în versiunea originală în ajunul spectacolului. Concepută ca un monolog/dialog cu o persoană invizibilă spectatorului, prilej al unei meditații subtile și graduate despre om și fațetele sale, obscure și luminoase, de fasonarea sa sub impactul evenimentelor trăite, trădări și victorii interioare, chestionări universale, autorul creionează un portret de „supraviețuitor”, de „jupuit interior”, evoluând într-un cadru elegant, discret, neutru. Doar dinamica textului, a cărui intensitate este în continuă creștere, sparge cadrul acestui univers, în aparență senin și banal, ca o undă de șoc fracasantă. Spectacolul vienez, departe de acest univers discret, debutează fulgurent , cu o surprinzătoare secvență de pantomimă în care actorul, Philipp Kaplan, excelent, pare să definească, să sugereze un fel de cadru și de etape „poveștii” ce se va desfășura. O „uvertură” tip operă ce conține în premisă elementele vizuale, ca niște repere a ceea ce va fi „dezvoltat”, amplificat în ceea ce va urma. Pe fond negru, două scaune, câteva accesorii și un actor omniprezent, cameleonic, histrionic ocupă întreaga scenă cu postări, mișcări, gesturi, tonalități ce umplu spațiul în mod tumultuos, aparent dezordonat . Stupoare. Imensă stupoare. Este sentimentul ce m-a cuprins în timpul uverturii – pantomimă – și s-a accentuat în următoarele minute. Oare este vorba de punerea în scenă a textului recitit cu câteva ore în urmă?
Întrebarea nu a avut timp să se cristalizeze. Antrenată de jocul actorului, un joc brechtian, expresionist; de uluitoarea paletă a intonațiilor și nuanțelor exprimate prin tăceri, strigăte, șoapte, grimase, de metamorfozele sugerate prin modul în care, în permanentă mișcare și ipostaze scenice multiplicate la infinit, părând a susține și transcende fiecare frază - m-am simțit captivată, de ce se întâmplă pe scenă, de devenirea personajului, de sentimentul că, da, nu este ceea ce mă așteptam să văd, dar, în același timp, treptat, s-a impus certitudinea că această „lectură” regizorală și actoricească, repet, surprinzătoare, nu trădează textul autorului, ci, în mod paradoxal, îi este, într-o cheie neașteptată, total fidel. Ropote de aplauze, ovaționări, aclamarea actorului, a regizorului și apoi a autorului aflat în sală mi-au confirmat entuziasmul, aș zice hipnoza, indusă de spectacol. Cert, un moment de teatru deosebit. Piesa lui Radu F. Alexandru publicată în volumul „Ultima dorință” îmi pare a fi cea mai subtilă și bogată în sensuri, în orice caz cea pe care o prefer, și probabil această bogăție de sensuri a permis unei dramatizări de factură inedită, pentru a nu spune diametral opusă celei sugerate de autor, să nu-i trădeze conținutul. Lectura, traducerea, scenografia și dramatizarea propuse de regizorul Țino Geirun înscrise parcă în tradiția brechtiană au dat naștere unui spectacol insolit, de mare calitate. Iar actorul, Phillip Kaplan, un nume de reținut. O performanță din toate punctele de vedere, scenic, fizic, intelectual. O expresivitate ieșită din comun, apăsată până aproape de caricatură, exultantă, ce nu atenuează, dimpotrivă, pune în exergă accentele tragice ale personajului.
Și, nu în ultimul rând, aș aminti splendidul afiș, autor același Țino Geirun, ce figurează poate cel mai bine subtilitatea textului lui Radu F. Alexandru.
(ANA MARIA SABAILA)
Un regal într-o fostă capitală imperial
Vineri 18 februarie, o sală de teatru umbroasă și îmbietoare ,dar mai ales însuflețită, taman în Josefstadt, cartierul general predilect al inovației artistice din Viena tuturor experimentelor modernității europene, de creația și prezența dramaturgului român Radu F. Alexandru.
Piesa sa într-un act, la teatrul Pygmalion, în regia animatorului originar din Brăila, Geirun Tino, vienez de patru decenii, cu Phillip Kaplan în rolul unicului personaj, a fost un impetuos, tulburător succes.
Publicul a aplaudat minute în șir o perfomanță neobișnuită, în care omul singur își recreează în Oglindă drama imposibilității comunicării altfel decât prin actul artistic.
Aici, în acest lăcaș dăruit de muze sofisticate - în apropiere a locuit și a murit Gustav Klimt, la puțină vreme după o ultimă călătorie în România - și unde, cu nici trei luni în urmă Klaus Peymann -regizorul iconic de la Burgtheater și Berliner Ensemble - a pus în scenă Regele Moare de Eugen Ionescu, piesa autorului român Radu F. Alexandru, printr-un text dramatic impecabil, prin regia lucidă și fără cusur, încununate de jocul formidabil al unui om orchestră metamorf, spectacolul românilor, în limba germană, în prezența unui public cosmopolit , instruit și empatic, ne-a reamintit că prin proiecte și proiecții culturale, România rămâne mereu în mijlocul Europei. Diplomatul din sală le face protagoniștilor o reverență adâncă si sinceră .
(EMIL HUREZEANU)
